IuliaȘtiți voi vorbele alea de duh cu „nu judeca o carte după coperte” și „aparențele înșeală” și altele din același registru? Firește că le știți, că sunteți oameni inteligenți.
Hai să vă povestesc cum am avut eu zilele trecute parte de o experiență care nici c-ar fi putut ilustra mai bine cele de mai sus.
Introducere:
Aveam programare la manichiură, că ce mama supărării, atâta lucru merită și suflețelul meu. Eu când mă duc la manichiură, pedichiură, tuns și alte proceduri d-astea de damă, îmi car cătzaua mică după mine. Unele își iau poșeta peste tot, io-mi iau cătzaua. Aspect relevant pentru restul povestirii.
Desfășurarea acțiunii:
După cum ziceam, aveam programare. Ajung acolo, manichiurista mea taman terminase cu clientul dinainte. Și da, zic bine client, nu clientă, pentru că era vorba despre un domn.
Și când zic domn, în cazul de față se va înțelege o făptură de sex masculin, de aproximativ 1,90m atât pe înălțime, cât și pe lățime, ras în cap și decorat cu niscai tatuaje nu chiar cu floricele și fluturași.
Pe scurt, genul de cetățean pe care nu numai că nu ți l-ai imagina mergând vreodată la o mani-pedi, ci și genul de cetățean pe care n-ai vrea neapărat să-l superi din vreun motiv sau altul.
Fac aici o scurtă paranteză ca să precizez ceva: n-am nimic împotriva bărbaților care se duc la manichiură. Mai bine te duci la un profesionist antrenat să-ți taie copitele, decât să ți le rozi sau să ți le tai din carne și să arăți veșnic ca și cum ai avea răni perpetue la dește. Sau, și mai rău, să umbli cu jeg sub unghii și eventual cu aia de la deștu mic lăsată așea, lunguță, să ai cu ce te scărpina-n dinți sau în ureche.
Pe de altă parte, majoritatea bărbaților pe care i-am văzut eu de-a lungul timpului la mani-pedi erau genul mai…pisicos, să le zicem. Adică genul corporatist, cu cămășuță și pantalonași slim fit și care nu se mulțumeau să vină la un scurtat de unghii și un tăiat de pielițe, ci mai puneau și de-un tratament sau un lac de unghii așa, discret. Dar poate generalizez eu aiurea, naiba știe. Zic numai ce am văzut cu ochii mei.
Bun, și aici pot exista diverse motivații și explicații. Am cunoscut, de exemplu, un bărbat absolut normal, nici genul malac, nici genul metrosexual, ci un bărbat absolut obișnuit din toate punctele de vedere, care se ducea la manichiură și o punea pe aia să-l dea cu lac pe unghii.
Pentru că omul avea prostul obicei de a-și roade unghiile. Și cu toate exercițiile de voință și toate metodele încercate, nu reușea să se lase de obiceiul ăsta cretin, mai ales când era stresat.
Așa că se ducea la făcut de unghii, îl dădea manichiurista cu lac și așa nu-și mai rodea copitele, că-l deranja senzația. Mno, fiecare cu piticii lui.
Punctul culminant:
Să revenim însă la omul nostru, cel ce tocmai primise o manichiură proaspătă (nu, nu-l dăduse și cu lac, că am întrebat după ce a plecat :))). După cum ziceam, nu părea neapărat cea mai prietenoasă ființă din lume.
Băbăieți, dar apogeul întregii chestii a venit în momentul în care omul meu a descoperit cătzaua. În clipa aia, muntele de om s-a lăsat pe ciuci și unde n-a început să smotocească potaia și s-o pupe-n bot și să se maimuțărească la ea fix cum fac bunicuțele prin parc când văd un copilaș drăgălaș:
– Vaaaaaai, da ține e un cățeluș frumușeeeeeel? Ține e adorabil și drăgălaaaaaaș? Ține are un botic catifelaaaaat? Tu! Da, tu! Ține e țel mai adorabil cățeluuuuuuș? Ține? Ia zi tu, ține?
Ș-a ținut-o așa câteva minute bune, de era să leșin de râs, uitându-mă cum ditamai haidamacul mai avea puțin și se tăvălea pe jos lângă cătzaua mea (care între noi fie vorba, era oricum extrem de mulțumită că primește băgare în seamă), scoțând sunete și exclamații care mai de care mai maimuțărite și mai pline de o încântare pe care i-aș fi bănuit-o – luându-mă strict după aspectul fizic – poate numai la vederea unei tăvi de mici cu muștar sau a unei cefe de porc la grătar, alături de un țap de bere rece.
Așadar, dragii mei, iaca (încă) o lecție pentru mine, încă un fișier de pus la dosarul cu „Vezi, fey, că nu e ok să judeci oamenii după aparențe?”. Pentru că fac asta, de ce să nu recunosc? Am tendința să-mi formez o părere despre cineva în primele cinșpe secunde de când pun ochiul pe persoana respectivă.
Bine, e drept că de multe multe multe ori, părerea mi s-a confirmat ulterior. Însă au existat și ocazii, precum asta despre care v-am povestit, când imaginea omului n-a corespuns deloc, dar absolut deloc cu ceea ce a urmat.
Rândul vostru: povestiți-mi o ocazie în care ați văzut o persoană, iar interacțiunea ulterioară cu acea persoană sau comportamentul ulterior al acelei persoane a fost exact opusul a ceea ce v-a dictat prima impresie.
Sursa foto: Image by fxquadro on Freepik
😀
Am văzut și eu o data un tip
maare (1.90 cel putin), fioros, tatuat, care plimba o pisică intr-un ham. Roz. Pot sa spun ca am rămas marcata de imaginea aia
Nu creeeeed 🤣🤣🤣🤣🤣
Și în cazul meu, prima opinie ce mi-o formez despre cineva e on the spot. Dar mi-o formez doar despre astea pițipoance, sau care vor să urce rapid pe scara corporatistă. La bărbați, prima mea opinie mea e uneori, greșită. Sau nici nu reușesc să mi-o formez, sunt foarte greu de citit. Dar omul ăsta, mi-l și imaginez, ditamai omul de aproape 2 metri, smotocind un cățeluș. Contradicție pe față :))
Ah, da, la piți nu mă abțin nici eu să nu judec în sinea mea, ca o babă acră ce mă aflu :))))
La bărbați cumva sunt mai puțin tentată să judec după prima impresie, nu știu exact de ce. Poate și din cauză că bărbații generează mai rar o impresie atât de frapantă în primul moment încât să îți vină să crezi ceva despre ei. Cumva, parcă bărbații-s mai… neutri, așa, când e vorba despre prima impresie.
Dar da, cetățeanul ăsta a fost fix nimic din ce mi-aș fi putut imagina văzându-l :))))
Chiar nu îmi fac o părere la prima vedere. Trebuie să discut,să cunosc ceva informații despre persoana respectivă.
Ce tare! Cum reușești? Eu încerc să mă controlez, dar îmi dau seama că iese cața din mine la iveală abia după ce au și țâșnit din capul meu primele gânduri (de multe ori răutăcioase) și atunci încerc să fac un pas înapoi, să-mi dau o palmă imaginară și să mă forțez să nu arunc cu judecăți decât așa cum spui tu, după ce discut cu persoana respectivă, aflu ceva…
Eu suspectez că mi se trage din copilărie, de la bunică-mea (cred că am mai zis asta). S-o odihnească Bărbosu, dar tare afurisită mai era! Băi, jur, nu se putea să treacă vreun vecin pe stradă sau să treacă pe lângă o altă persoană prin piață, pe trotuar, pe unde vrei tu, fără să arunce printre dinți un „auteo și pă capra asta” sau „ia ui și la ăla, toată ziua umblă teleleu” sau altele din aceeași categorie.
Nu pot să spun că erau mereu „răutăți” în adevăratul sens al cuvântului, dar erau invariabil comentarii. Nu putea să zică „Azi am văzut-o pe Popeasca”, ci zicea „Azi am văzut-o pă capra aia dă Popeasca”. Și cred că modul ăsta de a te exprima și de a vedea lumea mi s-a întipărit și mie destul de adânc în fire.
Încerc din răsputeri să mă lupt cu asta, dar nu e mereu ușor, pentru că nu e o chestie conștientă, voită.
În Vinerea Mare am plecat la Istanbul, că decât să fac curat și să gătesc.😁 Treaba e că nu ne-am luat niciun sandviș pe drum iar la vamă am stat 10 fucking ore. Benzinăria bulgărească de lângă vamă avea pos ul defect, atm ul de la intrare nu avea bani, așa că nu puteam plăti decât cu leva. Dar noi leva, ioc!😁 Mă rog, stând atât de mult la coada din vamă, am început să vorbim și cu alți turiști. Unul dintre ei, genul ăla de cocalar tatuat, cu ceafa groasă, care merge crăcănat. În schimb era foarte politicos și vorbea foarte corect. Din una în alta, am aflat că era vameș și, când am început să mă lamentez că au ce foame îmi e, că au nu am leva și tot așa, mi-a adus din portbagaj biscuiți sărați, toortitzi și un baton de cioco. Și io-l judecasem că-i cocalar.
Iată, fix despre genul ăsta de situație zic! Foarte tare tipul 👏
Din rubrica “Aventuri din parc”, voici povestea unui nene cel putin neobisnuit, mai ales in peisajul de parc traditional, majoritar populat de mamiki (nu mamici, MAMIKI – intelegeti voi ce vreau sa spun). Este parcul in care ma duc foarte des cu fi-miu, in care si-a facut prieteni. Eu, mai salbatica de felul meu, si foarte des neinteresata de mamikile respective, stau in general singura pe o banca, proptita de un om, turceste pe iarba, you name it. Eh, intr-una din zile, apare un personaj nou-nout in parculetul nostru linistit, cu pitica lui imbracata in roz din cap pana in picioare, cu o coronita pe cap si o fustita din aia gen tutu peste pantaloni. El, ca despre el e vorba mai ales, un rocker pe la vreo… 40 – 50 ani ani, cu parul luuuuung prins in coada, cohelari de soare, ghiulele la degete, pantaloni cu lant cu tinte, doc martens in picioare, bratari butucanoase, anyway. Ati prins idea, da? Domn care se instaleaza frumos pe o banca (evident “rezervata” de o anumita mamika, foarte ofuscata ca i-a luat cineva locul… intr-un parc public… pe care nu i l-a cumparat ma-sa… si a carei banca nu ii apartine personal…) Ajungem si noi in parc. Nu aveam chef sa stau nici pe jos, nici sa sprijin copacii, deci m-am dus frumos langa specimenul cu princina si l-am intrebat politicos daca pot sa ma asez langa el pe banca. Era GOL in jurul lui, zici ca avea lepra. Era asa o raza maaaaare din care mamikile luau plozii (poate se ia, ce are domnu’, mai stii?), se dadeau si ele mai incolo, etc. Am intrat in vorba de una-alta. Mai oameni dragi! Un om atat de de treaba, politicos, cult, cu extrem de mult bun simt nu am mai cunoscut de ceva vreme. Vorbea cu fi-sa in spaniola, aia mica vorbea franceza (ca suntem in Franta) si baga acolo cateva cuvinte in engleza. Asta mica, de varsta cu fi-miu, nu mai mult de 4 ani. El, foarte calm, linistit, cu o carte langa el si o vesnica tigara in gura. La un moment dat ii spun ca mi se pare foarte haioasa fiica-sa, imbaracata foarte haios adica. Si imi spune ca Luna Rose se imbraca fix cum doreste ea. Mi-a spus ca lumea o va judeca intotdeauna pentru cum se imbraca, in primul rand, dar ca pentru moment, pe ea nu o intereseaza. O sa aiba toata viata la dispozitie sa se imbrace “serios, adecvat”… Sau nu :))) Imi spune el, aratand spre el, razand !
De atunci, ma bucur de fiecare data cand il vad pe el si pe fetita lui in parc, si imi place la nebunie sa ma uit la fetele mamikilor care se uita la noi ca la lepre =)))))
*Proptita de un pom, nu de un om =)) scuzat’
Ah, ce poveste faină! 🥰
Mulțumesc că ai povestit, m-ai făcut să zâmbesc! ❤️
Cand ai vreo zi mai proasta, spune-mi, am mai multe povesti de genul. Acum ca stau sa ma gandesc, cred ca am lipici la oamenii astia care intra la categoria “ciudati”. Nu stiu, mi se par mai interesanti. Nu toti, evident, dar de multe ori am avut surprize foarte placute de la niste oameni care nu aratau “promitator”. Gen nenea de la coltu’ strazii, araboaica din (alt) parc etc.
Perfect, știu pe cine să caut când am zile de cacao 😁
Chiar că e faină povestea! Mă înscriu și eu pe listă. Pentru zile negre 🙂
La noi s-a pripasit o pisica. Nu inteleg de pe unde dar in fine, ne-a gasit acasa si ne-a adoptat. Dintre toi, e indragostita de barbatu-meu. Asta, om dur, nu se ataseaza. Mda. Pai nu papa mita doar pliculet, de doua ori pe zi? Pai nu i-a cumparat castron ca sa poata minca mai usor si sa ramina mincarea adunata? Pai aseara cind a venit acasa nu s-a revoltat el ca mita e risipitoare si a aruncat resturile si a zis ca nu ii mai da? Pai a zis. Pai daca a zis, el e om de cuvint. Asa ca aseara la culcare i-a spus fiului nostru: Stefan, da de mincare pisicii un plic. NU EL. Ca el a promis ca nu ii mai da. Dar nu a precizat daca se tine si prin reprezentanti sau nu.
Pai nu am stat noi toata iarna cu usa de la balcon deschisa? Si cind a fost prea frig, nu ne-am trezit noaptea sa primim mita in casa, care urla la geam? Pentru ca, nu e asa, ea e fire simtitoare si nu face la litiera. Numai afara ii prieste. Dar desigur, barbatu-meu e un dur si un intransigent. (Drept ii ca are 1.8 si conduce 102 kile fara a fi gras. Ca merge la sala).
Asa ca am vazut de astea la mîne in casa. Cu un barbat dur care nu se sensibilizeaza asa usor, ca doar e barbat.
In ce priveste lacul pe unghii, e singura metoda care ma face sa nu rod unghiile pina in carne. Deci – da.
Ahahahahaha 🤣🤣🤣
Tăurașul Ferdinand. Asta mi-a venit în minte 😂
Si eu tind sa-mi fac o parere imediat si nu intotdeauna e cea mai corecta.
Astazi dupa mai bine de 25 de ani m-am intalnit cu un coleg de scoala primara, un tigan ursar. De multe ori cand ma intalnesc cu un fost coleg, de cele mai multe ori unul cu care ma intelegeam bine pe vremuri nici nu ma mai baga in seama si se face ca nu ma mai cunoaste. Ei, cu acest tigan, fost coleg am avut o relatie pe baza de respect. El a fost invatat de mic sa fure, eu am fost intotdeauna cordata cu el si imi ceream lucrurile inapoi pe care el mi le fura. Ca asa-i in viata. Astazi ma sui intr-un maxi-taxi si ma asez pe un scaun. Un domn mai negricios, bine ingrijit ma intreaba: Ma mai cunosti? Eu: nu. El: Sunt Nicu. Mi s-a luminat fata si i-am spus ca daca mai pomenesc de vreun coleg de primara, de el povestesc cel mai mult. Nu stiu daca mai ciordeste sau nu, mi-a spus ca s-a plimbat mai prin toata Europa, ca are 5 copii si 5 nepoti si de care vorbea foarte frumos spunand ca familia e totul. Ce vreau sa spun cu povestea asta e, ca omul nu conteaza de ce nație, etnie sau culoare este, conteaza felul cum se poarta cu cei din jur, cat de amabil si respectuos e.
M-am bucurat ca l-am revazut desi pe undeva sunt convinsa ca el se ocupa cu chestii nu foarte ortodoxe prin alte tari straine. Dar fata de mine a avut un respect de invidiat, respect pe care mi l-a aratat si azi. Si eu la randul meu il respect pentru felul lui de a fi.
Te inteleg perfect! Vecinul nostru de la coltul strazii e marele dur al cartierului, cu traficul de rigoare, la geam sau in masina lui din care ma mir ca inca nu cade la ce rapandula e. Cand ne-am mutat aici, imi era usor teama de el, un tip mic, indesat, cu o privire destul de rea, si cu niste tatuaje foarte dubioase, mai ales pe fata… Creepy! Eh, il vad cu fi-miu practic in fiecare zi. Ce sa vezi, cand am prins eu curaj sa nu mai traversez strada cand il vad si sa ii spun un politicos “buna ziua”, si eu si fi-miu (ca doar ne vedem in fiecare fucking zi), am descoperit un mosulica cu ochi blanzi, foarte respectuos si politicos, cu mare drag pentru fi-miu care se duce la el cu un “ce faci prietene?” :))))
Uneori sunt prin fata casei lui niste tipi cel putin dubiosi, genul ala care par ca se iau de prima gagica in pantaloni scurti. DAAAAAAR, cum mosulica asta e bossul cartierului, NIMENI nu mi s-a adresat niciodata cu altceva decat “buna ziua doamna!” si “buna, copilas!” Intr-un fel, imi convine. Nu se ia nimeni niciodata de noi, pentru ca “ne avem bine cu sefu” :))) Pana la urma, cum spui tu, Adina, nu ma intereseaza ce face si ce drege, ma intereseaza cum se poarta cu mine. Si personal nu am ce sa ii reprosez. 🙂
Dap, chiar nu contează decât omul și felul în care se poartă în lume și cu cei din jur.
Da, și eu am tendințe de a judeca aiurea și încerc să mă controlez. Când m-am angajat la corporație venită din lună fără nicio legătură, dar având totuși o recomandare că altfel nici nu se putea ajunge la interviu, m-au întrebat acolo, printre alte chestii hr-iste, ce sfat important pentru viață aș da copilului meu. Și am zis că cel mai important e să încerce să nu judece oamenii de la prima vedere, să-și dea timp să-i cunoască, ca poate avea surprize. Și cred că ei au luat cu subtext că și pe mine nu ar trebui să mă judece de la prima vedere/interviu și să-mi dea o șansă. Sau poate mi s-a părut. Dar m-au angajat. Copilul avea atunci 5 ani și deja în dădusem sfatul ăla. Apoi i l-am mai tot dat, să nu uite. Cred că mi-a ieșit😊
Asta încercăm să îl învățăm și noo pe pici. Sper să ne iasă 🤞
Am avut mai multe asemenea experiențe, cele mai multe cu tatuați din ăia și in cap (am o grămada la muncă), dar care când vorbesc știu ce să vorbească, pe avion citesc cărți (unul dintre ei citea o carte de istorie, ceva), sunt tipi super ok. Sau “bikerși” care dacă îi vezi îi cam ocolești, dar până la urmă se dovedește că sunt tipi absolut ok. 😊👍
Iar la polul opus, românași de-ai noștri care arată perfect, dar care sunt niște jigodii. ☹️
Exact ce ziceau și alții – în aparență poți să fii ăl mai “spălat pe dinți” și mai spicuit, dar în esență să fii un jeg de om.
Și poți fi un biker “dubios”, dar poți fi OM 🙂
Voi scrie aici că e oarecum legat de bikeri. Văzui pe tiktok (da știu o să ard în iad) un video al unei mămici de pe afară care spunea că își învață copilul ca atunci când se pierde să găsească un nenea biker da’ nu oricare ci ăl mai tatuat, că ăla sigur face pe dracu în 4 să o aducă în siguranță la părinți și după aceste povestiri tind să cred că gagica știe ea ceva. Numai povești faine azi meșteșugite cu drag. 🤣🤣🤣🤣 (De mișto nu ne întrece nimeni)
Muhahahaha, io pe fi-miu cred că nici n-ar trebui să îl învăț, la cât îi plac ăstuia motocicletele și motocicliștii, dacă doamne feri s-ar pierde, cred că s-ar duce direct la primul om cu motor pe care l-ar ochi 😂😂😂
E biologic. Chestia cu prima impresie. Moștenita de hahaaa, din vremuri când de asta depindea supraviețuirea individuala. 😉
In fine, eram la supermarket, terminasem cumpărăturile, așteptam cu căruciorul in fata liftului, ca parcarea e sus pe acoperiș. 😁
In fata mea, o băbuța, uscata ca o mumie peste care au uitat sa construiască piramida si a stat 3000 de ani la soare, cu o vârsta apropiata de cea a susnumitei mumii, 50 de kile cu tot cu căruciorul de cumpărături si îmbrăcata….ca-n povesti. Poveștile alea cu “la soare te puteai uita, dar la dansa ba”. Nu te dureau doar ochii, te trăsnea instantaneu o migrena letala. Deci de la tocuri pina in vârful ultimului fir de par era doar auriu, argintiu si roz. Artiștii de circ pareau niște ștersături fade pe lângă ea.
Acum, eu la cumpărături sunt de regula foarte zen, ca ala e locul unde poți sa te antrenezi mai dihai ca un preot budist, dar efectiv primul lucru care mi-a trecut prin cap a fost ” Ce viata mea mai umbla sperietoarea asta de ciori pe aici, o caută moartea pe acasă…”
Si am urcat cu ea in lift si s-a întors cu fata spre mine si…mi-a zâmbit.
Si a fost cumva ca o revelație combinata cu un dus rece. In viata mea nu am văzut asa un zâmbet, râdea toata ființa ei, mana aia de femeie emana bucurie si căldura si buna-dispoziție. Știu ca m-am pomenit hlizindu-ma si eu cu toți dinții la ea. 😁
N-am mai revăzut-o de atunci.
Am și eu o poveste legată de niște geriatrici, dar e târziu, așa că o să o scriu mâine 😁
Fain subiect! Cred că toți am făcut cel puțin o dată chestia asta cu judecățile, că na, oameni suntem. Dar mai cred că ăștia de suntem p-acilea știm, cum bine zici, să ne dăm un pas în spate, o palmă imaginară sau un șut în dos și să nu rămânem neapărat la prima impresie. Oameni suntem, ce naiba! 😁
Firește! Și perfecți n-avem cum să fim. Dar putem să încercăm să ne controlăm nasoalele, pe cât posibil 😁
În magazinul de piese auto în care lucrez se rătăcesc uneori și persoane care n-au nicio treabă cu mașinile. Înainte de a fi magazin auto,în spațiul respectiv era un supermarket și mai sunt clienți care ,după 6 ani,încă n-au aflat că s-a schimbat câte ceva pe ici,pe colo,prin punctele esențiale. Și într-o bună zi intră un cuplu la vreo 60 +. Eram chiar curioasă ce îmi vor cere: cafea,ciocolată..altceva? Și spre totala mea surpriză ,doamna- doamna,da? nu domnul, începe să întrebe despre schimbul de filtre și ulei la mașina familiei. Și,ca să fie tacâmul complet,după ce terminăm,se interesează dacă putem aduce și piese pentru motociclete🙂. Din momentul ăla încerc să nu mă mai grăbesc cu etichetele.
Dap, încă un exemplu perfect că aparențele pot înșela. Grav 😁
bre, cu tatuați n-am; adică-i am în familie, care cum;
am mai povestit și pe un alt blog de mare angajament (bineațrevenit!) cum acu’ vreo 15-16 ani, pe vremea cînd gipiesu’ tre’a pornit cu feștila, m-am rătăcit pe niște cîmpuri/păduri la granița sloveno (sau cehească? dracu’ știe)- austriacă; că io încercam să ajung de la Poznan la Viena, să joncționez cu nevasta, sătulă de 2 săptămîni de autocar, taraf și formație de dansuri poporale (dacă o vrut interpretariat la Paris?!); nici dubița mea nu ierea f’un mercedes, da’ orișicît, fauna…; și cum stăteam io lîngă Ducato, cu o hartă în mîini, încercînd să mă dumiresc unde mama lu’ proces-verbal îi vama aia mică-mică, de interes local, numa’ apar lîngă mine anii ’20; 1920! un tractor antediluvian (roțile din spate dintr-alea fără anvelope! din fer!), condus de John Lennon în mizerie; fix așa arăta tinerelul cu ochelarii specifici și cu salopeta care văzuse live producția Ford model T;
io, destul de impresionat că văzusem în sfîrșit un umanoid, încep să agit hartași să scot niște onomatopee: douane, vieeen etc.; după ce mă lasă să măl liniștesc, tînărul mă întreabă în cea mai de Oxford engleză:
– Sir, by any chance, do you speak English?
bine, recunosc! a durat puțin să-mi recapăt mobilitatea mandibulei, căzută la nivelul solului;
domnul era student la litere/filosofie/ceva, aflat în vacanță și ajuta la muncile cîmpului, la ferma familiei…
🤣🤣🤣🤣🤣🤣🤣🤣🤣🤣🤣