Dada, am scris corect. Urăsc să citesc. Și asta e o chestie destul de paradoxală pentru un om care iubește cărțile și adoră să citească.
Category: Gânduri
De ce nu scriu mai des
Pe scurt, răspunsul e simplu: pentru că sunt o putoare indisciplinată.
Ceva mai pe lung, în rândurile care urmează.
Am fost trasă de mânecă virtual zilele astea și întrebată de ce nu scriu mai des p-aici, că iată, din 27 ianuarie a cam început să se pună praful prin garsoniera asta online.
Primul instinct este, evident, să mă scuz. Să azvârl repede din vârful buzelor eterna justificare „n-am timp!” De fapt, dacă e să fiu absolut sinceră cu mine și cu voi, adevărul nu e că nu am timp, ci că nu îmi fac timp.
Spui sau nu spui?
Să zicem că ai niște cunoscuți, un cuplu. Nu prieteni apropiați, mai degrabă genul pe care i-ai cunoscut prin intermediul altor prieteni. Dar au trecut de nivelul de cunoștințe ocazionale, vă mai întâlniți pe la sindrofii comune gen grătare, ieșiri la bere, din astea.
Nu sunt neapărat genul de cunoscuți care au tranziționat de la „cunoștințe” la „prieteni”, dar nici nu sunt niște complet necunoscuți pe care i-ai văzut o dată în viață și cam atât. Mna, sper că se înțelege cam unde bat și cam care e gradul de apropiere al relației dintre voi.
Bun. Să presupunem acum că sunteți într-o zi într-un loc (chiar nu contează detaliile, situația e pur ipotetică), în cuplu sau singuri. Și vedeți unul dintre membri celuilalt cuplu într-o ipostază care nu lasă loc de interpretări, însă nu alături de partenerul de cuplu pe care îl cunoașteți voi, ci alături de o altă persoană. Nu contează dacă îl vedeți pe el cu o altă tipă sau pe ea cu un alt tip. Ce contează e că ipostaza respectivă nu lasă loc de interpretări, e clar vorba despre o relație mai mult decât platonică.
Vineri 13
Vineri 13 … e azi. În caz că nu v-a venit până la ora asta nici o notificare pe telefon și n-ați apucat să citiți pe fb sau să vedeți pe instagram sau pe mai știu eu unde mai bântuiți voi, vă spune sora voastră: azi e vineri, 13 și cică e nasoală treaba.
Nu știu exact de ce, cum și în ce fel ar trebui să fie nasoleala asta și mi-e prea lene să caut acum pe gugle, dar dacă toată lumea zice că vineri 13 e nasol, apoi așa o fi, cine sunt io să contrazic lumea?
Cum e posibil așa ceva?
Și nu pot să nu mă întreb: CUM? Cum e posibil așa ceva? Cum pot oamenii ăia să fie empatici, să nu judece și să nu arunce cu rahat? Ce clic se întâmplă în capul lor, care le permite să facă uz de umanitate, chiar și atunci când exprimă o simplă părere, sub protecția anonimatului, pe internet?
Și, mai ales, nu pot să nu mă întreb ce e defect în noi?
Pi*da de la HR
Buuuun. Mă internez eu așadar, nu înainte de a anunța, evident, la corporație, că voi lipsi de pe plantație din motive medicale. Trece o zi de spitalizare, trec două. Și încep telefoanele. Prin care pi*da de la HR (și veți înțelege în curând de ce am ales acest apelativ deloc demn de o doamnă ce mă aflu) începe să mă ia la întrebări legate de concediul medical.
Adică, cum ar veni, să fac bine să produc concediul ăla, că nu merge așa, să lipsim cum ni se năzare, sub „pretexte” medicale. În primă fază, am fost așa năucită, încât nici măcar n-am putut să mă enervez. Am fost pur și simplu foarte politicoasă și i-am explicat că nu am primit încă concediul medical, deoarece sunt în continuare internată și nu se știe exact cât voi mai sta acolo. S-a decretat mulțumită pentru moment.
Vai, da’ ce o să zică lumea?
Zilele trecute scriam cum am reușit să mă plimb prin lume încălțată în papuci de casă roz, cu șosete cu reni și Moși Crăciuni și îmbrăcată-n treningul în care stau în casă.
Și a fost un comentariu pe facebook care mi-a atras cumva atenția. Era o doamnă sau domnișoară acolo, care spunea ceva de genul – parafrazez – că i se pare că trebuie să mă iubesc tare mult, de am curaj să fac una ca asta, să ies în lume așa, fără să îmi pese ce spune sau ce crede lumea.
Pe moment, nu am dat prea mare atenție chestiei ăsteia, dar cumva, o zi sau două mai târziu, mi-a revenit în minte. Și mi-am luat câteva clipe să mă gândesc dacă oare chiar așa o fi. Dacă așa a fost mereu sau dacă e o chestie mai recentă. Și am tras niște concluzii.
Unele lucruri sunt pur și simplu inutile…
Cum zicea cineva pe net, pe undeva, la un moment dat, chiușorul era cea mai scurtă cale să rămâi păgubit de vreun deget-două sau, eventual, de vreun ochi, dacă erai mai ghinionist. Dar mna, eram copii în anii ’80, prea multe opțiuni de „entertainment” nu aveam. Și, subliniez încă o dată – eram copii, da?
După care am crescut și am ajuns la vârsta la care IQ-ul ar trebui, teoretic, să ne depășească numărul de la pantof. Așa că, nici pe mine, nici pe cei din jurul meu, nu ne mai amuză niște chestii care bubuie, pur și simplu, ziua în amiaza mare. Efectiv, mie uneia nu mi se pare absolut nimic spectaculos, amuzant ori sărbătoresc să aud o mizerie pocnind la doi metri de mine și să simt miros de sulf. Posibil să fiu tâmpită și să nu înțeleg io distracția, mai știi?
M-am săturat de mămiki
Mămikile sunt de mai multe categorii – alea care scriu miau ca pisica, dar au impresia că nu contează gramatica și exprimarea, „k ce kontează… se intzeleghe k am vrut să skriu, da?????” Apoi sunt alea care știu să scrie relativ corect, ba chiar fac diferența între care și pe care sau știu pluralul corect al cuvântului succes. Eh, indiferent din care categorie fac parte, mămikile se coalizează numai cu specimene de aceeași teapă. Specimene care pun la îndoială ceea ce le spune pediatrul și optează să se informeze de pe feisbuc, specimene care își tratează copiii exclusiv cu uleiuri esențiale în loc să îi ducă la medic, specimene care le zic de deochi la copii când ăia fac convulsii sau nu îi scot afară din casă în primele 40 de zile, ca să nu îi tragă curentul. Și multe altele, din același registru.
La mulți ani, Mihai!
Azi e ziua unui om care, în ciuda faptului că nu ne-am văzut niciodată față […]
Voi vă simțiți vinovați pentru ceea ce aveți?
Discutam zilele astea cu o prietenă despre niște pachete pe care urma să le facem, […]