IuliaȘtiu că am lipsit iar de aici zilele astea. Vă promit că nu a fost pentru că-s o putoare (ceea ce sunt, în mod normal, nu însă și de data asta) sau pentru că îmi place să trag chiulul.
Din păcate, au fost niște săptămâni grele pentru noi și probabil mai urmează încă o perioadă. Poate nu la fel de dificilă (sperăm, cel puțin), dar oricum, nici ușoară nu va fi. Dar o să fim bine, musai.
Avem din nou probleme cu unul dintre cățeii noștri. Cu Otto, băiatul nostru „cel mare”. Cumva, așa i-a rămas apelativul, deși e de-o vârstă cu sor-sa, maimuțica pe nume Leda, iar între ei doi și băiatul Fred e diferență de numai 6 luni. Dar el a fost primul, iar apoi, când a apărut și Fred, Otto a devenit automat „ăla mare”.
Nu mai știu dacă am mai povestit sau nu, Otto a început să aibă probleme când încă nu împlinise doi ani. Pe scurt, în interval de mai puțin de 2 luni, a suferit fracturi la nivelul ambelor cartilaje ale șoldurilor. Asta a însemnat operații peste operații, o infecție care aproape a dus la septicemie și l-a omorât și o grămadă de alte belele. Otto însă e un luptător și nu se lasă, așa că, după ce a trecut cu bine de toate astea, timp de 4 ani a fost cât se poate de bine.
Acum aproximativ o lună însă, a început să aibă iarăși probleme. Probleme cărora nu le-am dat de cap decât foarte greu și care au implicat o nouă operație săptămâna asta. Cel mai probabil va mai urma încă cel puțin una, la Cluj peste alte câteva săptămâni. Deocamdată însă așteptăm să se recupereze după asta de acum și ținem pumnii strânși să fie bine.
Dar, de fapt, nu despre problemele de sănătate ale câinelui voiam să vorbesc. Asta a fost mai degrabă așa, un fel de preambul explicativ.
Ce voiam de fapt să spun e că am realizat, o dată în plus, că pentru majoritatea oamenilor, noi suntem niște ciudați. Pentru că ne pasă atât de mult de câinii noștri. Pentru că nu putem pleca în week-end de acasă, să mergem la un grătar, din cauză să nu putem lăsa câinele singur.
Pentru că ne organizăm vacanțele în așa fel încât să putem lua câinii cu noi. Pentru că ne cumpărăm mașini în funcție de dimensiune și confortul pe care îl oferă câinilor. Pentru că ne organizăm o mare parte a vieții în jurul lor și în funcție de ei. Pentru că stăm cu ei în casă, pentru că dormim lângă ei când sunt bolnavi. Pentru că plătim sume care pentru mulți pot părea aberante ca să îi tratăm atunci când suferă.
Pentru că atunci când un câine a fost bolnav, am lăsat de multe ori copilul cu bunicii, ca să putem merge cu câinele la veterinar. Sau am cărat copilul cu noi și am stat pe holurile clinicilor veterinare până la 9-10-11 noaptea, cu copilul dormind în brațe, în așteptarea rezultatelor analizelor câinelui.
Știu că mulți consideră că aberez atunci când compar un câine cu un copil. Dar pentru noi, asta e realitatea. Cu unica diferență că, așa cum cred că am mai spus și cu alte ocazii, un copil crește, învață să vorbească, să spună ce vrea sau ce-l doare. Pe când ăștia depind toată viața lor de noi.
Îmi este clar că cine nu a avut niciodată un câine, o pisică, un peruș, o țestoasă, o șinșilă, un peștișor auriu sau orice alt suflet de animăluț în casă, nu va putea să înțeleagă „nebunia” asta a noastră. Și îmi este clar că sunt mulți cei care ne judecă și nu ne înțeleg.
Chiar și eu am momente în care mă simt vinovată, mă simt aiurea când sufăr și nu dorm noaptea din cauză că un câine e bolnav. Mă gândesc că nu e ok, că sunt oameni care au probleme cu adevărat, sunt oameni care au copii bolnavi sau sunt ei înșiși bolnavi, sunt oameni care au probleme financiare, probleme în familie sau alte probleme cu adevărat grave.
Realizez toate chestiile astea. Dar asta e realitatea mea. A noastră. Astea sunt problemele noastre, asta ne afectează pe noi. Oricât de ciudați am părea. Și probabil că suntem.
Din fericire însă, viața ne-a scos în cale oameni care sunt cel puțin la fel de ciudați ca noi. Oameni care fac lucrurile la fel ca noi, care gândesc și simt la fel ca noi. Oameni care ne-au fost alături zilele astea, cu vorba și cu fapta. Vă știți voi care sunteți. Vă mulțumim! ❤
Ah, și încă ceva: internetul e un loc așa de mare, și totuși așa de mic. E groaznic, dar poate fi și minunat. Și internetul a fost cel care a făcut ca oameni care nu mă cunosc decât virtual să îmi întindă o mână de ajutor, fără să o fi cerut. Random acts of kindness. Acte de bunătate, pur și simplu. Mulțumesc, Simona! 🤗
Una peste alta, concluzia e simplă – suntem niște dubioși și ne e bine așa. Cine ne înțelege, bine, cine nu, să fie sănătos cu viața lui!
PS: da, cel din poză e Otto, cu câteva zile înainte să îl luăm acasă. Mai jos mai aveți câteva poze cu el. Prima e din prima lui zi acasă la noi.
Ce cațel dulce😍
Nu sunteti ciudati. E bine ca puteti sa luati cainii cu voi in vacanta. Asa am facut si noi cand am avut si prietenii au facut la fel. La pisici e un pic diferit. Dar cand ma duc sa ii dau de mancare pisicului de care am grija cand stapanii sunt plecati, stau cu el si ma joc si vorbesc ca si cum as vorbi cu un copil.
De dus animalele la veterinar, le ducem nu numai pe ale noastre (vorbesc de cei din familie), cat si pe animalele fara stapan. Nu poti sa lasi un animal sa sufere.
Multa sanatate lui Otto🤗
🤗🤗🤗
Multă sănătate lui Otto ❤️
Nu sunteți ciudați, sunteți niște stăpâni responsabili.. așa ar trebui să se comporte toți!
Țin pumnii să fie bine, big hug 🤗
🤗🤗🤗
Te înțeleg foarte bine ca doar de curând am pierdut un sufletel mic,pisoi de 3 săptămâni cred eu,care a fost luat de lângă mama lui. I am făcut tot ce puteam face dar nu a reușit sa supraviețuiască….. așa că fii ciudat într o lume perfecta e sloganul meu
Pare tare rău 😥
Știu cum e, am pierdut și eu un pui de cățel acum niște ani, deși am încercat tot ce s-a putut. E groaznic sentimentul 😔
mi-ar plăcea ca în lumea asta în care trăim să fie mai mulți ciudați, așa, ca voi! să fiți bine cu toții!
❤️❤️❤️
Uite ca si eu sant o ciudata din aceeasi categorie. Sanatatea si starea de bine a cainilor mei e mai presus de orice altceva. Si sant, din fericire, multi nebuni ca noi. Am asistat la o discutie intre fiica unor prieteni si parintii ei. Fata are caine, parintii nu, dar iubesc acel caine pentru ca e al fetei. Era vorba de a alege intre parinti si caine, intr-o situatie limita (razboi etc.). Fata alege clar cainele, spre oroarea babacilor. Explicatia: voi santeti oameni, independenti, rationali, va descurcati, daca va e foame sau va doare ceva, spuneti, daca e pericol fugiti. Cainele e 100% dependent de stapan, care stapan si-a asumat 100% responsabilitatea de a-l proteja din momentul in care a intrat in posesia lui. Si care, spre deosebire de un strain, ii intelege modul de comunicare.
Multa sanatate lui Otto-the-good-boy.
🤗🤗🤗
Eu va inteleg perfect, stiu sentimentul si nu as schimba nimic vreodata
Puii nostri sunt de asemenea prioritari, mancare, masina, concedii, iesiri de acasa si nu o data am mancat paine cu unt, ca sa ajunga banii pt ei
Asa ca suntem mai multi in gasca si suntem 🤝🍀💓
🤗🤗🤗
ciudat also here…
🤝
🤗🤗🤗
Ciudati asa suntem si noi. Poate de asta inca nu am adoptat un catelus… Ne dorim din tot sufletul unu, dar momentan finantele nu ne-ar permite, in caz de ceva, sa ii oferim tot ajutorul necesar. Si refuzam sa luam un suflet pe care sa il chinuim sau sa nu il putem ajuta la nevoie. Cum spui tu. Cand il ai, e al tau, e un membru al familiei. Si cand iti e copilul bolnav, il duci la doctor si faci pe dracu-n patru sa il pui pe picioare. Oricat ar costa. La copil faci orice. Eh, pentru noi, catelul ar avea parte de acelasi lucru.
Tot respectul meu pentru decizia asta! Mă bucur din tot sufletul că există oameni ca voi, care preferă să NU își asume, decât să facă ceva în dorul lelii. Sunteți grozavi, bravo!
Ps: când va fi momentul, o să vă găsească el pe voi 😉
Asta speram si noi. Sa ne gasim reciproc fix cand va fi momentul <3
Așa o să fie, ai să vezi!
Ooooooo ❤️❤️❤️
Nu știu ce să zic 🙂
Pe principiul: dacă poți ajuta pe cineva, fă-o pur și simplu, fără alte comentarii șamd. O îmbrățișare virtuală lui Otto și vouă, să fiți bine cu toții!
🤗🤗🤗❤️❤️❤️
Ahhhh, și am uitat să îți spun că-mi place foarte mult printre voi, ciudații, și mai ales pentru ce reușești să faci și aici! 🤗🤗🤗
Mulțumesc mult, Simona! Pentru tot! 🥺❤️
Multă sănătate lui Otto! Sa fie bine!
Cine nu are animalut ar face bine să-și vadă de treaba lui/ei, căci nu poate înțelege. Și noi o luam pe Gheruță cu noi peste tot. Are bagajul ei, alături de valizele noastre și da, vacantele sunt gândite asa încât sa poată merge și ea.
🤗🤗🤗
Pierrine, și noi am avut un motan Gheruță. S-a stins de bătrânețe, dar cred că i-a plăcut să facă parte din familia noastră!
Băi, încetați, că mă faceți să dau apă la șoareci p-aici 🥺
Sănătate, MARELUI Schnautzer OTTO! Succes, in continuare, cu tratamentul si recuperare usoară! Relax, suntem doar diferiti!
🤗🤗🤗
Mie nu mi se pare deloc ciudată abordarea asta. Personal, de asta am ales să nu am câine. Fiindcă nu aș putea pleca fără el, avea grijă de el cum merită. E o responsabilitate ce trebuie să ți-o asumi. Câinele nu poate exprima ce simte, e greu să îl vezi suferind.
Ce nu suport eu sunt remarcile de genu: “sufera prea mult, lasa-l sa se duca, nu avem bani de tratament”. Mor cand aud asa ceva. Pai de ce l-ai luat daca STII ca nu iti prea permiti sa ii oferi o viata buna? Ca sa ce? Sa il chinui ? Cu propriul copil nu ai face asta. De ce ai face-o cu un alt suflet? Ca ce? Ca nu e om? Prefer oricand sa salvez un animal decat un om (ok puteti sa dati cu pietre, imi asum fiecare virgula in parte, asta e punctul meu de vedere!) Ai cea mai vaga impresie ca nu ai putea sa il intretii (cu tot ce inseamna asta)? Nu iti lua animal. Ca nu e jucarie. E un suflet care te va iubi toata viata lui. Esti dispus sa faci acelasi lucru? Ok. Nu? … Do the math! Nu va bateti joc de animale!
Andreea C, cu cine te certi? 😀
Pe aici, cu nimeni, se pare! Ceea ce ma bucura extraordinar de tare! Nu-ti imaginezi de cate ori am putut sa aud ineptii din astea care imi fac vena aia groasa sa explodeze… Subiect sensibil, scuzati 🙂
@Andreea C, perfect de acord cu tine ❤️
Păi na, nu oricine e menit să aibă animale. Și pe mine mă deranjează când îi văd pe unii cum le tratează. Au nevoie de grijă, afecțiune, o viață calitativă. Așa cum avem și noi nevoie, oamenii. Dar nu toți realizează că e nevoie de implicare și își iau animal. Pe mine câinii mă emoționează cel mai mult. Sunt atât de loiali. Copil fiind, mama mea avea un câine ce mă conducea zi de zi la grădiniță. Aștepta să intru, îl vedeam pe geam cum stătea și se uita să fiu ok. Și la finalul zilei, mă aștepta și mă conducea acasă. Mă mir cum de îmi amintesc asta, nu sunt multe lucruri ce mi le amintesc din perioada aia, fiind așa mică
@Deea, mi se pare una dintre cele mai bune și asumate decizii grele. Când îți dorești ceva, dar ești suficient de matur încă să știi că nu vei putea face acel ceva bine și atunci alegi să nu o faci ❤️
Și da, câinii sunt speciali. Pe mine încă mă fascinează încrederea pe care o are cățelul ăsta în noi… După atâtea nasoale prin câte a trecut, când îl ducem la veterinar, merge cu pieptul înainte și coada sus. Dacă e tăticul lui cu el, merge oriunde 🥺
Ciudați suntem și noi. Considerăm cățeii ca fiind copiii noștri blănoși. Ne-am cumparat prima rulotă în 2006 ca să putem merge în vacanță cu Frodo. Când Frodo s-a dus în raiul cățeilor, soțul meu a urlat pur și simplu. A avut o reacție care m-a îngrozit și mi-am chemat prietena terapeut de urgență la noi. Chiar dacă Frodo a murit în brațele mele pe când îi făceam respirație gură la gură iar Horia îi făcea masaj cardiac, eu nu am avut timp să-l jelesc pentru că m-am ocupat de Călin. Am fost amorțită 3 zile, după care s-a dezlănțuit jihadul. Venise rândul meu să plâng de o mie de ori pe zi, să nu pot dormi pentru că îl căutam în pat, să nu pot veni acasă pentru că el nu mă mai aștepta la ușă. Și am ajuns și eu la prietena mea. Simțeam că nu sunt normală, că e ceva în neregulă cu mine, deoarece sufeream după Frodo mai mult decât după tata. Și nu puteam înțelege ce se întâmplă cu mine. Așa că, da, suntem niște ciudați. La două luni după Frodo, a venit în viața noastră Lulu. Am adoptat-o după ce a salvat-o prietena mea. Ea e reușit să-mi închidă rănile, dar pe Doduță nu l-am uitat.
Adina mea, aș vrea să spun că și voi sunteți niște dubioși, dar… Eu l-am văzut pe Radu plângând de 2 ori în viața asta: când s-a dus cățelușa lui, Flaps și luni, când a adus câinele încă adormit de anestezie acasă (probabil că o să mă ucidă pentru că am scris asta public, dar aia e 😔).
Și eu cad la fazele astea, dar încerc să cad înainte, ca să pot să fiu apoi funcțională. Tura asta m-am dus la prietena mea, am plâns acolo ca disperata o oră și dupaia m-am scuturat și m-am dus acasă 💪
Ciudato! 🤗🤗
Stii ce a zis fiica-mea acum doispe ani, cand am venit acasa cu o chestie mica, blanoasa si care dadea din coada de ziceai ca o sa se franga in doua?
“Acum suntem in sfarsit o familie!” 😋
🥺
❤ Jos palaria!
O ciudata si eu😀
🤗🤗🤗
Multă sănătate lui Otto și multă sănătate și vouă, ciudaților, să vă puteți îngriji familia extinsă! ❤️
🤗🤗🤗❤️
Multa sanatate lui Otto! Ce dragalas e! Cui ii pasa de ce cred altii, sinteti minunati!
🥺🤗🤗❤️
Sănătate multă Blănosului!
Mie îmi plac animăluțele, dar nu mă simt atât de responsabilă încât să-mi iau unul…probabil sunt prea egoistă 😒
Mă bucur când ajung pe la prieteni care au pisică/cățel, mă joc cu ei, mă încarc de energie, dar încă nu am curajul să adopt pe cineva.
Ba nu e deloc egoism, e maturitate.
Egoism e să adopți un suflet fără să știi 100% ce implică și să nu îi oferi apoi tot ce are nevoie, cu bune și rele. 🤗
Otto m-a vindecat, m-a ajutat să trec peste pierderea cățelușei mele, Flaps. Eaa plecat spre câmpurile adulmecatului veșnic la puțin timp după ce a apărut el in viața noastră și lucrul cu el, faptul că a trebuit să mă dedic lui ca să fie “a good canine citizen” m-a ajutat să trec peste pierderea ei și peste decizia pe care a trebuit să o iau. Când a apărut în viața noastră eram prost, credeam ca știu tot în materie de dresaj, mi-a arătat că nu știu nimic și am învățat împreună, apoi a apărut Fred și am mai învățat niște lucruri, apoi a apărut Léda și am învățat iar. Iubesc rasa asta pentru că te duce dincolo de limite și așa rezultatele sunt mai valoroase, iubesc rasa asta pentru că este lipită de oamenii ei și, orice ar fi, își dă viața pentru oamenii ei, iubesc rasa asta pentru că te face sa muncești pentru legatura pe care o ai cu ea, dar este mai puternica decât orice. Îl iubesc pe Otto pentru că mi-a arătat ce înseamnă voința, increderea, puterea. Este un tanc, un uriaș blând, un căpos (la definiția căposului ar trebui să fie poza lui), dar știu că dacă sunt lângă el trece prin orice și el știe că dacă e lângă mine pot trece prin orice a(e valabil și pentru celelalte două ghioarle, dar azi este despre Otto). După toate prin câte a trecut, ar trebui să fugă de veterinar, ei bine nu, n-are nici o treabă, dădin coadă când îl vede pe medicul care l-a salvat prima dată, deși și aia a fost cu cântec. Otto este un minunat, este eroul meu! Ce vreau eu de fapt să zic în incoerența mea emoțională este că oricât de dărâmat aș fi din cauza suferinței cățelului ăstuia, ma rușinez că sunt slab când văd cât de puternic e și, al doilea lucru, bag de seamă că Iulia a strâns o comunitate foarte faină aici și vă mulțumesc tuturor pentru că sunteți alaturi de noi si de Otto. Am citit comentariile și cumva mi s-au încețoșat la un moment dat ochii, nu știu exact de ce…
O să fie bine, blindatul Otto mai are multe nazdravanii de făcut.
Cred că e ceva curent sau nisip p-aici, prin casă 🥺
Sănătate lui Otto!
Nu sunteți ciudați!
Am plâns și îmi plângea și sufletul pentru un cățel adus de fiică și ginere acasă la ei. Lovit de o mașină, l-au cules de pe asfalt, nu mai putea folosi picioarele din spate. Am rămas acasă la copii cam o lună, să duc acel cațel la veterinar. În câteva luni nu știu cum dar a reușit să mearga și chiar să alerge din nou. E tare vesel și jucăuș și a contrazis pe cei care recomandau eutanasierea.
Fiți în continuare ciudat de iubitori cu câinii voștri!
Vă îmbrațișez!
🥺🤗🤗🤗
Sănătate lui Otto! Și vouă… Răbdare și noroc. Să fie totul bine (din nou) pentru “uriaș”!
… De la un “proprietar” (aiurea, de fapt sclav 😏) de pisică. Bine, pisica a fost “culeasă” de copil dar eu sunt ăla care îi face toate nazurile (pisicii desigur 😁).
❤️❤️❤️
❤️Otto e un superb (și ceilalți bineînțeles) și povestea va avea cu siguranță un final fericit. Sunt și eu o “ciudata”, am ales pisicile din pricina timpului și spațiului limitat, deși as fi vrut un cățel. Ei sunt membri cu drepturi depline ai familiei și e și normal sa ne preocupam de sănătatea și bunăstarea lor în general. Știu sentimentul in aceste momente dificile și vă țin pumnii!
Nu sunteti ciudati. Am pierdut o pisica din doua miercurea trecuta, dupa 15 ani de convietuire si inca nu-s functionala. A fost cel mai greu moment din viata mea de pana acum.
Sanatate lui Ottozaurus🤗🤗