… sau mai degrabă, despre lipsa lui. Din partea mea.
Dar să vă explic ce tot dondăn eu aici. Acum niște săptămâni (mult prea multe, spre rușinea mea), am primit un mesaj privat pe feisbuc. Era de la Diana, cu care sunt prietenă pe minunata rețea, dar pe care n-o cunosc în persoană.
Diana e mama unei fetițe grozave, are un atelier de croitorie în care creează lucruri minunate și, probabil pentru că ziua ei are cel puțin 48 de ore (că altfel nu-mi explic cum apucă să le facă pe toate), mai și scrie. Cărți pentru mari și pentru mici.
Și Diana, pur și simplu pentru că așa a simțit, a vrut ca una dintre cărțile ei să ajungă la mine. Așa că mi-a scris pe fb să-mi ceară adresa și mi-a pus cartea pe curier în aceeași zi.
Acu, firește c-aș putea să bag ditamai lista cu scuze pentru care nu am dat nici un semn după ce am primit-o, motive pentru care n-am pus mâna să scriu despre cărticica asta drăgălașă, motive pentru care… pentru care… Dar oricum n-ar conta pentru nimeni.
Adevărul e că uneori, cu toate bunele intenții, se întâmplă viața și ajungi să fii nesimțit cu oameni care chiar nu merită asta.
Așadar, Diana, iartă-mă, rogu-te, că am dispărut precum măgaru-n ceață, îmi pun cenușă în cap și sper să dreg un piculeț lucrurile măcar acum, în ceasul al doișpelea.