IuliaÎi citeam acum câteva seri copilului dintr-o carte în care familia urma să plece în vacanță și unul dintre copii își făcea griji legate de animalele de companie ale familiei, mai exact de cine va avea grijă de ele cât sunt ei plecați. Iar mama îi spune că va veni o vecină să aibă grijă (în poveste era vorba despre niște pești și o pisică).
Și mi-a venit în cap fix întrebarea din titlu – câți dintre noi ne mai cunoaștem astăzi vecinii? Impresia mea (și vă rog să mă corectați dacă greșesc) e că astăzi relațiile cu vecinii sunt departe de cum erau, de exemplu, când eram eu copil (anii 80-90).
Eu mi-am petrecut cea mai mare parte a copilăriei în casa bunicilor. Care se află pe o stradă mică și liniștită. Era genul de stradă unde lumea nu încuia niciodată porțile sau ușile. Între timp, lucrurile s-au schimbat, pentru că a avut loc inclusiv o spargere, chiar la vecinii de lângă ai mei (care între timp locuiesc și ei pe aceeași stradă pe care am copilărit eu). Iar vecinii nu mai sunt demult aceeași.
Când eram eu copil, însă, toată lumea cunoștea pe toată lumea iar noi, copiii, bântuiam unii pe la alții prin curți și case fără prea multe restricții.
Am locuit apoi o perioadă la bloc. Erau niște blocuri mici, de 2 etaje. Și acolo toată lumea cunoștea pe toată lumea. Nu știu dacă erau genul de relații în care femeile mergeau unele la altele la cafele, dar presupun că da, pentru că majoritatea se cam cunoșteau de multe decenii (am dedus asta după o perioadă de locuit acolo).
A venit apoi vremea facultății și m-am mutat la București. Prima dată am locuit într-o garsonieră puțin mai mare decât o cutie de pantofi, în apropierea Gării de Nord. Nu prea mi-am văzut vreodată la față vecinii. Ciudat, cumva, dacă stau să mă gândesc. Nu știu exact cum și de ce, dar nici măcar în lift nu cred că m-am întâlnit de mai mult de 2-3 ori cu alte persoane vii din blocul ăla.
După garsonieră, m-am mutat în chirie într-un apartament cu 2 camere din Tineretului. Am stat puțin acolo, cred că maxim un an, cam așa. Dar nici acolo n-am avut de-a face cu vecinii. Și nu pentru că aș fi fost eu vreo sălbatică (deși sunt), dar pur și simplu nu m-am intersectat cu ei decât minim.
A urmat apartamentul din Drumul Taberei. Unde, fără să am habar, am ajuns să locuiesc pe aceeași scară și la același etaj cu un fost coleg de liceu. Aici deja s-au mai schimbat lucrurile. Îl cunoșteam deja pe colegul, apoi am mai interacționat de câteva ori cu vecinii de alături – adică ne salutam, că ne mai întâlneam la lift. Și l-am cunoscut mai mult decât mi-aș fi dorit pe vecinul de dedesubt.
Care, la puțin timp după ce m-am mutat acolo, a început acțiunea „S-o terorizăm pe Iulia”. Privind înapoi cu mintea de acum, îmi dau seama că bietul om era realmente plictisit și probabil căuta interacțiuni cu orice altă ființă vie. Ghinionul lui a fost felul în care căuta acele interacțiuni. Și anume, pe picior de război.
Prima dată când m-am trezit cu el la ușă tocmai mă pregăteam să plec la birou. Să fi fost vreo 7 și ceva dimineața. Încercam să îmi adun mințile și să par un adult funcțional când, brusc și dintr-o dată, a părut că a luat-o razna soneria. Că a început să sune și nu s-a mai oprit. M-am împleticit panicată spre ușă să văd ce naiba se întâmplă, numai ca să descopăr că un cetățean pe care l-am estimat la un 80+ margarete prinse în buchetul vieții se sprijinea temeinic cu degetul în butonul soneriei.
Am deschis ușa, n-am apucat să bălmăjesc un „Da?” că mi-a trântit-o scurt: „Să faci bine să nu mai umbli cu tocurile alea prin casă de colo-colo, că mă deranjezi. Te încalți în hol, înainte să ieși pe ușă, ne-am înțeles?” și s-a întors pe călcâie și dus a fost, lăsându-mă bușbe, cum ar veni. Am clipit lung uitându-mă la el cum coboară scările – v-am zis că era la 80+, da? – deci nu vă imaginați că a tulit-o din fața ușii mele ca Usain Bolt.
Am ridicat din umeri și mi-am văzut de treabă. Asta, evident, până seara, când am ajuns acasă. Nici n-apucasem bine să închid ușa în urma mea când, ce să vezi, iar degetul înfipt în sonerie. M-am întrebat în sinea mea cu ce-oi mai fi greșit, că, după cum spuneam, abia ajunsesem acasă, deci nu prea avusesem timp să fac zgomote.
M-a lămurit – mă rog, oarecum – domnul vecin, care, imediat ce am deschis ușa, mi-a aruncat următoarea indicație: „Să faci bine să nu mai tragi apa la WC după ora 8, că io mă culc și mă deranjează gălăgia!” Și, din nou, s-a întors pe călcâie și s-a cărat. La faza asta, evident că m-a bușit râsul, moment în care s-a întors spre mine cu o privire ucigașă și a mormăit ceva despre nesimțire și lipsă de respect, însă nu părea să mi se adreseze mie direct, că bombănea mai mult pentru sine, așa.
Ce era să fac? Am ridicat din nou din umeri, am închis ușa și mi-am văzut de ale mele. Însă interacțiunile cu vecinul au tot continuat. Când mi-era lumea mai dragă, hop, mă trezeam cu el la ușă. În majoritatea cazurilor, discuțiile erau mai degrabă monoloage în care el tuna și fulgera împotriva diferitelor gălăgii pe care susținea că le provocam eu, iar după ce își vărsa oful, se căra pur și simplu.
De la un moment dat, a început să mă cam enerveze, pentru că apărea în momente în care efectiv nu făceam nimic altceva decât să stau pe canapea și să mă uit la un film. Iar pe vremea aia mă uitam la filme la laptop, deci și dacă aș fi dat volumul la maxim (ceea ce nu făceam, că nu eram psihopată), tot nu aș fi avut cum să îl deranjez. Așa că am început să aplic propria lui tactică – cum se înfigea cu degetul în sonerie, cum deschideam ușa pusă pe scandal. Pe principiul să strig eu prima și apoi să fug :))
Evident, nu a folosit la nimic. El își turuia nemulțumirile, indiferent dacă trăncăneam eu ceva sau ba. Apoi pleca.
Dar, pentru că de multe ori viața bate filmul, i-am făcut bietului moș o nefăcută de numa. Era un noiembrie destul de friguros și era în vigoare treaba aia că dacă scade temperatura sub nu-mai-știu-câte grade timp de nu-mai-știu-câte zile consecutiv, dă Radetul drumul la căldură. Posibil să mai fie și acum în vigoare, habar n-am. Cert e că, urmare a acestei chestii, se pusese la avizierul blocului un anunț prin care cei de la ultimul etaj erau rugați să aerisească, dacă e cazul, caloriferele. Eu stăteam la etajul 9 din 9.
Mai e cazul să spun că nu aveam nici cea mai vagă umbră de idee despre cum se aerisesc caloriferele? Așa că am făcut ce face orice femeie într-o situație din asta: am sunat un prieten. Mi-a explicat ăla cum și unde să caut la calorifer, ce să fac, toate bune și frumoase, am executat.
Astea se întâmplau într-o vineri. Adică fix ziua în care, de cele mai multe ori, după serviciu îmi luam tălpășița la Brașov. Ceea ce am făcut și în ziua respectivă. Și nu m-am mai întors acasă până hăpt, luni după amiaza. Vă explic imediat și de ce. Pe parcursul anilor de navetă București – Brașov și retur, mi-am dat seama că cel mai simplu mod de a evita aglomerația duminicală de pe Valea Prahovei era să nu plec și eu cu puhoiul, duminică, ci să plec mai bine luni dimineața. Așa că stăteam frumușel și toată ziua de duminică acasă, iar luni la 6 mă urcam în mașină și ajungeam fain-frumos în jur de 9 la birou.
Același lucru s-a întâmplat și în săptămâna aia. Iar când am ajuns acasă, la București, nici n-am apucat să ies bine din lift, că m-a luat în primire vecinul. Pentru că, de data asta, chiar făcusem nefăcuta. Adică, atunci când am (crezut eu că) am aerisit caloriferele, de fapt am deschis supapa sau robinetul sau ce mama supărării o fi fost acolo, am văzut/auzit că nu iese nimic și aia a fost. De închis la loc… n-am mai.
Vineri spre sâmbătă se anunța friguț. Așa că Radetul a dat drumul la căldură. Așa că, toată apa caldă de pe coloana pe care era apartamentul meu s-a scurs frumuuuuușel la mine-n apartament, după care, nemaiavând loc, s-a insinuat și pe la vecinu prin tavan, și pe casa scărilor și… mna, vă puteți imagina și voi magnitudinea dezastrului.
Evident, când a început să curgă pe scări apă fierbinte, vecinii s-au sesizat și au închis coloana respectivă. Ceea ce a însemnat că au cam făcut frigul în weekendul ăla. Deci, mi-am meritat și mi-am asumat toate înjurăturile cu prisosință. I-am plătit moșulețului cât mi-a cerut pentru reparații (ca să aflu, ceva vreme mai târziu, că n-a reparat de fapt niciodată) și am tras ponoasele și pentru dezastrul de la mine din casă. Unde parchetul se umflase așa de fain, încât făcuse valuri. Atât de mari încât mă puteam da huța pe ele cu scaunul de la birou ca pe niște rampe d-alea pe care se dau copiii cu skateboardurile. Ceea ce și făceam. Mă dădeam huța, adică.
Între timp am plecat din București, am mai schimbat vreo 3 locuințe și în Brașov și am ajuns aici unde locuim acum. La țară. Aici ne știm cam toți vecinii de pe uliță. Nu interacționăm cu prea mulți dintre ei mai mult de bună ziua – bună ziua, dar toți par să fie foarte de treabă și dacă te oprești la o tacla, povestesc cu plăcere una alta.
Iarăși, fără să avem habar, am constatat după ce ne-am mutat că vecinul de vizavi a fost coleg de școală cu tata. Lumea-i mică, aparent 🙂
În afară de aici, singurul loc unde am mai interacționat cu vecinii mai mult de obișnuitele saluturi pe casa scării a fost blocul unde m-am mutat atunci când m-am întors de la București la Brașov. Acolo am avut parte și de experiențe mai puțin plăcute (pentru cine nu știe, aveți povestea aici și aici), dar și de vecini super de treabă, cum era tanti de la parter, căreia îi lăsam bani să îmi plătească întreținerea, că eu nu ajungeam niciodată la timp la casierie, prelua colete pentru mine și îmi dădea biscuiți făcuți în casă.
De altfel, tot ea, prin intermediul fiicei ei, a fost cea care a contribuit la găsirea cățelului Fifi, pe care l-am lăsat într-un weekend la ai mei și care a reușit cumva să fugă, de au căutat-o de nebuni. Dar asta e o poveste pentru altă dată.
Și acum, după această ditamai poliloghia, ia ziceți voi? Vă cunoașteți vecinii? Interacționați cu ei? Aveți o relație din aia în care le lăsați cheia de la casă, să vină să vă ude plantele când sunteți plecați sau vă rezumați la saluturi politicoase în lift și pe casa scărilor sau pe stradă?
În copilărie îmi cunoșteam toți vecinii și ai mei se vizitau cu ei. Locuiam într-un bloc cu 4 etaje si erau câteva vecine care veneau la noi la cafea, tata mai ieșea uneori cu câțiva dintre vecini la o bere, la o terasă din apropiere, deci erau în relații foarte bune!
După ce am ajuns să stau singur, s-au schimbat lucrurile, locuiam într-un bloc de 10 etaje și rar m-am intersectat la lift cu vreo ființă, drept pt care nu numai că nu-i cunoșteam, dar nici dacă întâlneam pe cineva, nu știam dacă locuiește acolo sau e în vizită la cineva.
De vreo 15 ani am cumpărat un apartament mai mare, intr-un bloc de 4 etaje. Aici, vreau-nu vreau, dau bot în bot cu cineva pe scări aproape in fiecare zi (30% dintre vecini sunt pensionari care atârnă toată ziulica prin fața blocului).
Dar ne-am oprit la cunoașterea vecinilor la stadiul de bună-ziua. Poate și noi suntem un pic sălbăticuți? 🤔
Om fi. Sălbăticuți, adică. Dar parcă nici lumea nu mai e așa dispusă la socializare acum ca atunci.
E drept însă și faptul că pe atunci nici nu prea exista altă formă de divertisment. Azi stă fiecare cu capu-n netflixu sau feisbucu propriu și face schimb de laic-uri cu vecinii 😁
Dacă vorbim de vecinii din blocul unde am copilărit, da, îi cunoșteam. Dacă vorbim de vecinii din Băneasa, aici zic pas. Casa noastră este între blocuri și nu prea am avut cum să socializez. Cu vreo 3 persoane mă mai salutam și-i întrebam ce fac. Că ei oricum știau ce fac, căci toate geamurile lor aveau vedere în curtea mea.😁 În 2020, fix în prima zi de lockdown, ne-am mutat la Crevedia. O străduță cu 5 case construite în câmp. Casa din dreapta mea încă nu e terminată, deci nu prea știu cine va locui în ea. Casa din stânga e locuită de o familie cu 2 fetițe. Tatăl polițist și mama asistent medical. În primele săptămâni am încercat să socializez cu ei, adică mai făceam o prăji, mai sunam la ei la poartă să le dau fetelor, d’astea de am văzut io în filmele americane. Greșit, total greșit. Noi nu suntem americani.😁 Mi-am dat seama destul de repede că nu suntem din același film, așa că mi-am văzut de treabă. Dar să și explic de ce. În ziua în care ne-am luat Raptorul, ne-am salutat și ei au venit să vadă mașina. Nu au zis nici că-i frumoasă, nici că-i urâtă, nici să o stăpâniți sănătoși. Au zis doar că avem bani, nu glumă. De anul trecut de când a răsărit și un Rubicon în fața porții noastre, nici nu ne mai salută.😁 Dar chiar nu am pierdut nimic, ea este o isterică care țipă și vorbește urât cu fetele, fete care sunt teribil de prost crescute. Mie îmi plac mult copiii, dar nu ăia cretinoizi. Mai avem pe vecinul care a și construit casele. Cu el socializăm mai mult când ne intersectăm pe stradă. Ne-am tot invitat reciproc la o cafea, dar nu s-a concretizat nimic. Eu am făcut primul pas atunci când am cumpărat două coronițe pentru ușă, anul trecut de Paște. Una am prins-o de poarta lor. Mi-au mulțumit și cam atât. Așa că… nu mă mai bag ca musca-n koorul calului. 😁
@AdinaL: Am dat reply la mesajul tău din greșeală! 😀
Dar dacă tot veni vorba, mi-am dat seama că nu-i nici o sfârâială să te împrietenești cu vecinii, mai ales dacă nu ai nimic în comun cu ei.
PS: Ce tupeu pe voi, să vă luați Raptor, fără să cereți permisiune la vecini! 😀
Vic, chiar nu simt nevoia să socializez doar de amorul artei. Nu îmi mai permit să pierd timpul. Chestia asta o fac de ceva ani, și chiar cu unii prieteni. Când nu te simt sincer, când nu prea am ce învăța de la tine, când rămâi împotmolit în aceeași mentalitate de acum 20 de ani, când singurul subiect pe care-l aduci în discuție sunt judecățile către alții, când mă suni să mă întrebi ce fac, dar de fapt mă suni ca să-ți verși fierea pe fix același teme paraultravechi, zic pas. Am învățat greu și cam târziu să spun NU sau STOP. Băi, dar și când am reușit…😁
@AdinaL, să mor că aia cu mașina mi-a dat ecran albastru 😳
În fiecare zi am impresia că nu mă mai poate surprinde nimic și în fiecare zi mai aud câte una d-asta…
Apropo de filmele americane, eu știu pe cineva care a nimerit într-o comunitate din asta super faină. Cumva s-a potrivit că și-au construit cam toți casele în același timp și au format o gașcă mișto. Fac sărbători împreună, unii aduc aia, alții ailaltă, își au grijă de case și curți când sunt plecați și tot așa.
Dar cred că e una din puținele excepții.
Cât despre oamenii toxici (că aia sunt, în esență, ăia de care zici tu – care sub aparența lui “cemaifaci” vor de fapt numa să își verse ce au ei de vărsat), și eu încerc să îi elimin. Ain’t nobody got time for that shit!
Și zău că îmi e mai bine!
Iulia, ce norocoși. Noi compensăm cumva chestia asta cu vecinii la Corbu, acolo unde avem rulota împreună cu alții 8. Ne cunoaștem de ani buni și suntem ca într-un sat de hipioți.😁 Am închiriat toți un teren de 2000 mp și ne-am făcut terase, avem tot confortul. Sunt și brașoveni printre ei.😍 Mâncăm împreună, ne facem cumpărături unii altora, ne apucăm de cocktailuri de pe la 11 dimineața. Vara asta plănuim să instalăm și o piscină.
Eu mă mut lângă tine, am numai o fetiță, o instruiesc de acasă să fie cuminte, numai să ne dai prăji și biscuiți! ☺️
@Adina, subscriu la ce zice Simona. Ne mutăm și noi acolea, lângă voi, numa biscuiți să ai 😁
Ai dreptate când spui că lumea nu mai e așa dispusă la socializare.
Pe de altă parte, după 15 ani de când locuiesc acolo, încă nu știu cum îî cheamă pe toți vecinii, apăi să mai fiu și prieten cu ei pe facebook! 😀
Avem prietenii noștri cu care ne vizităm, atât cât ne mai permite programul și cred că nu mai avem timp de foarte multe politețuri cu vecinii!
Oh daa si mă simt ca în copilărie.Avem chei și ne lăsăm cheia unii altora pt diverse și știm că nu suntem acasa Eu rareori incui ușa casei iar copii știu că pot merge oricând la unul dintre vecini în caz că au nevoie și eu nu sunt acasă.
Ce fain de tine că ai nimerit așa! ❤️
Când locuiam la bloc eram în relații bune cu toti vecinii. Stăteam și la etajul 3, asa ca pana la ușa noastra aveam toate șansele sa ne întâlnim cu majoritatea. Care majoritate erau pensionari și când auzeau tocuri pe scări, ieșeau sa schimbe o vorba. Foarte amabili, s-ar fi oferit oricând sa aibă grija o zi-doua de pisicuța noastră când eram plecați. Bine, și noi eram oameni cu bun simt, ii ajutam la bagaje când ii întâlneam în parcare și alte mici nimicuri.
De cativa ani ne-am mutat la casa, vecini stânga și dreapta. Vecina din stânga este super de treaba. Cand am fost bolnavi de covid și izolați nu trecea o zi fără sa ne strige la gard, sa se asigure ca suntem bine, ne da tot felul de bunătăți din gradina ei, avem o relație foarte faina. Vecinul din stânga este inexistent. Tot în perioada cu covidul a venit ambulanța la noi în curte de 2 ori: o data pentru testare, a doua oara, la câteva zile, să-i ia la spital pe mama și soțul meu. Nu ai cum sa ratezi luminile alea ale ambulantei, pur și simplu nu ai cum. Ei bine, nu a scos nici măcar capul sa întrebe dacă avem nevoie de ceva, dacă mai trăim, dacă…
Pe sistemul una caldă, una rece…
Până în urmă cu mai bine de 4 ani am stat în același bloc 30+ ani, deci da îmi cunoșteam vecinii, doar că cel puțin ai mei nu erau asa de apropiați cu ei să fie vorba de cafeluțe. Mama avea vreo 2 vecine cu care se vizita. Noi copiii mergeam prin vecini dar, la fel, nu foarte des. Bine acum s-o spun pe-aia dreaptă era bloc cu 10 etaje și aproximativ 40 de apartamente. În schimb aici unde m-am mutat sunt doar 10 apartamente pe scara noastră, ne cunoaștem cu toții, ne ajutăm reciproc cu una alta. Spre exemplu, fiica mea aia mare vinerea are after doar până la ora 14 și de cele mai multe ori merge vecinul după ea , ca să nu se mai învoiască al meu de la serviciu să meargă să o ia de la școală (e clasa 0). Același vecin m-a dus de vreo 2 ori la dentist cât am fost în concediu creștere copil cu cea mica, ca să nu mai pierd timpul cu RATB (mergeam când dormea ea) pentru că al meu soț era plecat în delegație. Vara același vecin are o grădina și mai facem grătare acolo după care se aduce tot la bloc și ne întindem masa în grădina din spatele blocului și stăm la taclale și beutură.🤣🤣🤣 Și la fel al meu soț îl mai ajută pe vecin să meșterească una alta la mașină. Eu cu soția vecinului ne mai împrumutăm una de la alta alimente, ouă, ulei, pâine, când suntem în pană și nu dorim sau nu putem merge să cumpărăm. Alt vecin, neînsurat și care se cunoaște cu al meu din copilărie, a fost de Halloween și a cumpărat un ditamai ligheanul de dulciuri doar ca să le facă fetelor mele bucuria de a fi fost la colindat de Halloween. Și noi la rândul nostru l-am ajutat cu diverse, al meu a fost în miezul nopții să îi tracteze mașina când a rămas cu ea în drum, eu i-am mai făcut câte ceva de mâncare, că deh unii burlaci nu se prea pricep.🤣🤣🤣 În concluzie noi avem niște vecini tare buni.
Ce fain de voi! ❤️
Unde locuiesc acum stau de 22 de ani. Și nu-i cunosc pe toți vecinii de pe scară, blocul având patru etaje. Înainte am locuit în alt bloc. Cunoșteam toți vecinii, pe mulți din alte scări, chiar și din blocurile vecine. Aveam relații de aproape prietenie doar cu două – trei familii, dar îi cunoșteam pe toți. Dar aveam copilul mic și petreceam muuult timp afară. Era curtea plină de copii.
Acum nu văd țipenie de copil prin curte. Când nepotul era mic îl duceam pe bulevard, în parc, în curte nu avea cu ce și cu cine să se joace.
Trist.
Da, cumva asta mi se pare că a dispărut prin multe locuri – cetele de copii de toate vârstele care se jucau zi-lumină pe afară 😒
Aveam aceeasi concluzii, dar pe masura ce am stat si am luat contact cu problemele de pe scara implicit mi-am cunoscut si vecinii. Ei sunt in bloc de 20-30 de ani, eu am venit de 5-6, dar cu inundatii, cu semnaturi pentru nu stiu ce ajungi sa cunosti vecinii fie ca vrei, fie ca nu vrei. OK, nu sunt ca femeile de pe aici sa mearga la cafele, sa aiba discutii despre orice, dar intretinem relatia de vecini pe cat se poate.
Până la urmă, cred că esențială e o relație civilizată. Nu e musai să fim pe preteșug și tras de șireturi, dar nici pe picior de război.
Atâta timp cât există un echilibru, cred că e suficient.
Nu mi-a plăcut niciodată să “vecinesc” 🙂 Când eram mică, la unii dintre bunici se aveau ca în familie cu toți de pe etaj și era așa o comunitate faină cât am stat acolo. La ceilalți bunici funcționa pe schema să nu ne audă/știe vecinii și-mi era greu să suport cicăleala asta cu deranjatul vecinilor. De când avem casa noastră interacționăm cu Buna ziua only, vag schimbat câteva vorbe în lift, la inițiativa lor și rareori mai mult cu cei de pe etaj. Dar fără lăsat chei, casă, animale în grijă, fără împrumutat eu știu ce. Probabil că s-a pierdut sentimentul de comunitate, dar pe partea cu vecinii îmi convine, mie îmi place așa, fără interacțiune. Știu sigur că unii mai în vârsta încă păstrează și e pentru ei un sistem de suport. Eu mă simt bine fără, m-aș descurca bag seama bine în alte țări europene zise și “reci”.
Evident, nu toată lumea ține musai să socializeze cu toată lumea și cred că e ok așa.
In copilarie era fain , am trait intr-un bloc mic cu 4 apt pe scara si eram ca intr-o familie. Imi aduc aminte de vremurile grele cand era totul raționalizat si mai venea cate o vecina la mama pt.o cana de zahar/ ulei / cafea , se ajutau reciproc , mie daca imi ea lene sa urc scarile , intram jos la vecina de la parter sa beau apa fara sa bat la usa. Băi ce vremuri! Acum sunt in relatii bune as zice cu toti vecinii pt ca nu am cum alftel , am invatat sa ma readaptez la un altfel de viata as spune. In tara asta toata lumea vorbeste cu toata lumea , acasa , la supermarket , la munca , te intreaba daca esti bine si apoi ce faci . Am avut si eu cu vecina de la et.4 niste altercatii , uda florile si le uda bine ca apa se scurgea la mine in curte ( apartamentul este la parter si am si curte) mai bine zis pe rufele mele puse la uscat. I- am zis odata , de doua ori si a inteles . Eu cred ca si noi ca oamneni ne- am schimbat nu mai socializam ca altadata si mai e si mentalitatea , cultura, educatia.. Oricum ar fi relatiile dintre vecini nu mai sunt cum au fost asta este clar.
Da, sunt foarte puține locurile unde chiar mai există o comunitate de oameni apropiați și aflați pe aceeași lungime de undă.
Da, imi cunosc vecinii unde locuiesc acum in Belgia. Ma duc cu vecinele la inot sau alergat la diferite competitii. Organizam activitati cu copiii. Facem gratar cu vecinii sau alte evenimente. Zile de nastere, etc. Ba chiar primaria ne sustine sa organizam intalniri cu vecinii de 2 ori pe an tocmai sa ne cunoastem. Avem inclusiv grup de WhatsApp cu vecinii si o platforma cu vecinii din cartier (sustinuta de oras si alte organe locale).
Cam asa se intampla si cand eram copii la mama. Si acolo imi cunosc vecinii, ba mama se viziteaza in continuare cu vecinele mai apropiate la cafea si la zile de nastere, inclusiv ale noastre chiar daca noi suntem absenti😁
In Bucuresti, la camin ne cunosteam vecinii, ca vorba aia, stii cum e in studentie.
Apoi m-am mutat langa matusa-mea si datorita ei am cunoscut cativa vecini. Dar aici am avut si eu parte nu de un moş, dar de o babă care statea sub noi si transmitea prin matusa-mea vorba ca ne aude si cand ne desculțam si ca ar fi mai binesa fim mai liniste. Ba chiar ne numara vizitatorii, ca aude ea cate persoane se descalta si sa nu stea cumva mai multe persoane si sa nu platim corect la intretinere🙄.
Apoi m-am mutat intr-un apartament de-al matusii, dar acolo nu am cunoscut prea multi vecini, ramanand la stadiul de “buna ziua” cu vecinii de palier si cu administratorul.
Apoi m-am mutat pentru vreo 6 luni intr-un apartament / bloc dubios unde daca ma vedea tineretul mai adolescentin primeam minunatele complimente de bunataciune si alte epitete magulitoare.
Apoi m-am mutat la soț in Belgia si cum povesteam la inceput, aici ne cunoastem cu varf si indesat.
Fain, cumva îmi imaginam că belgienii sunt mai așa, pe filmul “fiecare cu a mă-sii”. Nu mă întreba de ce, pur și simplu asta era în capul meu 🤷♀️
Dar uite, cât trăiește omul mai află chestii interesante!
Belgienii sunt de fapt rasisti si accepta putine schimbari si rareori cand iti spun verde in fata ce gandesc. Dar daca vad ca depui efort sa te integrezi in lumea lor te accepta mai usor. Si neaparat sa vorbesti limba NL. Nu trebuie sa vorbesti perfect. Mie nu mi-au mai vorbit dupa 6 luni in engleza cand s-au prins ca puteam sa raspund cat de cat in neerlandeza. Si conteaza foarte mult daca ai un loc de munca. La noi pe strada locuiesc români (eu si inca o familie de români cu ceva radacini unguresti), un peruan casatorit si el cu belgianca, o olandeza pe jumatate italianca, o congoleza casatorita cu un belgian, o familie de camerunezi, o familie mixa dintr-un francez si tailandeza nascuta in Belgia si vreo 3 familii de marocani. Restul sunt belgieni. In total vreo 40 de familii. Multa vreme, vreo 8 ani am fist singura străineză de pe strada noastra. Pentru ca vremurile s-au schimbat, au incercat si belgienii sa se schimbe si sa ne accepte. Si sunt acum multi copii care se joaca impreuna si noi parintii socializam mai mult. Singura nota discordanta sunt familiile de marocani. Desi copiii se joaca impreuna si parintii sunt amabili, nu se implica niciodata in activitatile noastre.
Interesant ce povestești tu!
Eu am noroc, locuiesc în același bloc de la câteva luni. Înainte de ’89 nu se închidea nicio ușă, toată lumea mergea la toată lumea, eram o groază de copii, ne plimbam unii pe la alții într-o veselie. Acum sunt mulți chiriași, cei mai în vârstă fie s-au mutat la țară, fie au vândut, dar cei care am rămas suntem cam la fel. Cu excepția că închidem ușa de 3 ori .. Dar tot e fain, că și ușile astea se deschid când bați la ele ☺️
Atâta timp cât se deschid ușile când e nevoie, nu cred că are prea mare importanță cât de zăvorâte sunt 😊
Pauza de o cafea, sunt in plin proces de montat un frigider nou in bucatarie…putea sa mearga totul bine sau totul prost. N-a mers bine, dar asta e alta poveste.
Deci vecinii..pai prima data am stat la casa, cu parintii si bunicii din partea tatalui. Era cartier, nu cu multi ani in urma fusese alipit orasului, era ceva intre sat si suburbie, lumea se cunoastea, se statea la povesti pe la poarta, noi, copii bantuiam peste tot, nu mai ocoleam pe strada, o taiam prin gradini. Si stiu ca existau si chestii socio-culturale, bunica si asociatia ei de cotoroante organizau excursii cu autocarul pe la diverse obiective…ce sa zic, era foarte funny pentru doi-trei copii rataciti in grupul de babe sa asculte toate ziua “Fi cuminte”, “Stai jos”, “Nu te agita” si asa mai departe.😂
Apoi ai mei s-au mutat la bloc. Familii tinere in toata scara, cafeaua si barfa ba la unu, ba la altu’ acasa…sotia si acum imi reaminteste ca la ai mei in apartament sau pe centru, duminica dupa amiaza era cam la fel, un du-te-vino voios pina noaptea tarziu.😂
Apoi am stat o vreme intr-un bloc unde si daca nu vroiai sa cunosti pe nimeni si sa nu afli nimic, nu aveai nici o sansa. Foste apartamente de serviciu pentru subofiteri de militie, armata si din astea. Iar nevestele respectivilor, dupa ani de convietuire, capatasera abilitati pe care si Sherlock Holmes le-ar fi invidiat. Erau bancutele de serviciu in fata scarii, din momentul cand ajungeam la 5 metri de ele si pina deschideam usa, aflam tot ce a facut sotia in ziua respectiva. Si ea la fel. Deci fidelitatea conjugala era asigurata, nici o sansa sa calcam stramb.
Primele doua locuri unde am stat in Franta…eram prea prinsi cu adaptatul la noul mediu, asa ca inafara de bonjour, bonjour nu ne prea ardea de vecini, desi stiu ca am mai invitat de vreo doua ori pe cei de sub noi la un aperitiv, stiind ca au o fetita si in ideea de socializare pentru a noastra. Pina a nostra ne-a explicat ca ea se descurca si singura cu socializarea, sa nu ne mai agitam.
Pina la urma am cumparat un apartament, se fac deja deja 12 ani…aici devine mai interesant. Adica am vizitat, am revizitat si am intrebat-o pe fosta proprietara cum sunt vecinii. Iar respectiva a declarat senina ca inafara de ai saluta, nu-i cunoaste.🤣
Statea in apartament de 30 sau 35 de ani.🤣
Cred ca am facut niste mutre tampe, ca s-a simtit datoare sa ne explice: daca sunt vecini cumsecade si linistiti, nu ajungi sa-i cunosti, pe cand pe cei certareti si scandalagii, da.😁
Nah, si am verificat asta pe pielea noastra.
La vreo patru ani dupa ce ne-am mutat, apartamentul din fata s-a vandut. A venit un cuplu, el mai tanar, tipul de latin lover, tot numai un zambet si un gel de par. Ea, cu cativa ani mai in varsta, o fata de vreo 12 ani dintr-o casatorie anterioara. In primul an s-a certat ea cu fata.Apoi ea a ramas insarcinata, o vreme a fost liniste, dupa ce a nascut, certurile au reinceput. Certuri, sa zicem, domestice, nimic extraordinar pina aici. Apoi fiica a plecat la fostul sot, a urmat iar o perioada de liniste. Dupa…certuri in crescendo cu actualul sot. Apoi iar a ramas gravida, un pic de liniste, nascut, iar certuri, intr-un crescendo majestuoso ca sa raman in zona muzicii, dar deja ne apropiem de Wagner si Beethoven in cele mai furioase perioade ale lor. Adica cu ea fugind pe scari strigand dupa ajutor, descinderi la miez de noapte ale jandarmeriei, urlete, tipete, plansete si din astea.
Bine, cafeaua s-a terminat, merg sa caut bormasina, sa-i fericesc un pic pe vecini. Desi…blocul nostru e amplasat intr-o intersectie in V. La ora asta se lucreaza si pe strada din fata, si pe cea din spate, la modul serios, excavatoare, pickhamere, meniu complet, ce mai zumzai eu e doar bomboana de pe coliva.😈
Va urma. 😁
Bre, da ce frigider luași? De la Lego? De trebe asamblat cu bormașină și d-astea?
Îți doresc să nu te înjure vecinii 😁
Buey, daca n-ai fost bestelita azi, mai comenteaza. 🤬🤬
Frigiderul vechi, luat cu tot cu apartament, era din ala, incastrabil, usi duble, sa arate frumos. Arata, doar ca era pe cale sa-si dea duhul, era gheata in el ca in pestere Scarisoara. Normal ca modelul ala nu se mai face. Si nici altul de dimensiuni identice. Deci gandit, scos cel vechi, demontat usi, desfiintat placa semiputrezita pe care statea, la 15 cm mai jos alta placa, lateral alta placa pe care n-am cum s-o desfiintez ca sustine mobila, in stanga spate tevi de gaz, ok, avem o nisa de x/y/z cm in care trebe sa intre frigiderul nou, cautat frigider care sa intre, comandat frigider care sa intre, ales toate extraoptiunile, adica carat pina sus, montat, inversat sensul usilor, trebuia sa ajunga vinerea trecuta. Intre 7 dimineata si 7 seara. N-a ajuns, telefoane, reprogramat livrarea ieri. Minunat St. Valentin.🤬
Intre 7 si 7, apoi intre 13.45 si 15.45.
La cinci m-au sunat ca ajung in 15 minute. Au ajuns la 6. Urcat, desfacut, dus munca de lamurire cu cei doi einstein ca in fisa postului e si ca trebe luat cel vechi, cand am vazut ce mutra fac cand le-am reamintit si de inversat usi, mi-au dat lacrimile, i-am expediat cu frigiderul vechi si am constatat ca de intrat intra, dar datorita pozitiei picioarelor, cercului descris de marginea usilor la deschidere si placilor laterale va trebui sa fac o mica improvizatie. Adica sa montez o placa de sustinere un pic mai lunga.🤣
Si sa inversez usile pe care un chinez prea constiincios le-a strans cu surubelnita aia pneumatica a lui sa tina un milion de ani. Daca ar fi lucrat la asamblarea Titanicului, si azi facea nava aia curse.
Si placa aia noua trebe fixata pe cea veche si aia noua e stejar si trebe bormasina sa faci gauri si bormasina am imprumutat-o la o pretena din motive de gauri pentru tablouri si pretena a plecat dimineata la Annecy la alta pretena si vine duminica, dumnezeii si sfintii si etc…🤣🤣
Pfff, păi așa-ți trebe, dacă ai frigider de bogați cu uși duble 🤣🤣🤣
Cred ca aici e o greseala de confuzie, adica tu cand imi spui frigider cu usi duble cred ca vizualizezi ditai hardughia americana care scuipa cuburi de gheata, face cocktailuri si-ti trimite pe whatsup lista de cumparaturi cand esti la megaimaj.🤣
Iar eu o cutie asemanatoare cu minibarul din camerele de hotel, adica nu stii daca acolo e un frigider sau un dulap.😂
144,7 cm inaltime avea amaratul, cu tot cu congelator. Si 54 latime.
Acum…boierie! 159 cm inaltime.🤣
Am stat in copilarie la tara, intr-un sat din Buzau, unde ne cunosteam toti. Mancam cu copiii vecinilor la o masa mare. Mergeam impreuna la scoala, pe jos, ca nu aveam microbuz. Apoi am stat 17 ani la bloc in Bucuresti. Cunosteam mare parte din vecini, erau 52 apartamente. Cu cei de pe palier ne intelegeam foarte bine.
In pandemie, ne-am mutat la casa in Otopeni.
Stam intr – un duplex si avem drum privat. Avem si un grup de whatsap toti. Eu sunt foarte sociabila si vorbesc mult😀 .Cand vecinii din stanga au avut covid le-am dus de mancare .Am aflat ca am fost singura.Cu vecina din dreapta, impartim un pisic maidanez. Pe Albastrel, are niste ochi albastri superbi. Gemenii mei l-au adus de pe strada. Vecina l-a indragit si i -am propus sa fim ,, coproprietari de pisica”. Sotul meu a taiat un spatiu in gard. Aseara vecina m -a sunat impacientata ca nu e pisicul.Eu cu sotul ei Bogdan cautam pisicul aseara la 22.15., el in dreapta si eu in stanga strazii.
Eu l-am gasit. Am o gradina mica, 200 m, si imi plac florile. Pot sa vorbesc mult despre flori.Asa ca, am subiecte de discutie. Cu vecinii si nu numai.😀
Fain, mă bucur să aud că mai sunt și genul ăsta de locuri și de oameni 😍
🥰
In copilarie stiam cam 50% din vecinii din blocul cu 8 etaje + copiii din blocurile de langa. Ii stiam pentru ca am crescut cu ei. O relatie mai stransa am avut cu o vecina mai in varsta: mai mancam la ea, ne mai verifica, mai stateam pana veneau parintii de la serviciu, schimb de ulei, faina, malai la cana etc. Imi amintesc ca pe vremea cand nu aveam telefoane mobile am lasat bilet in usa sa ii spun mamei la ce vecina ma gaseste, eu uitandu-mi cheia acasa.
In Bucuresti nu am gasit aceleasi relatii, fiecare e cu treaba lui, nu stiu cum ii cheama, nici familia, nici prenumele. Stiu cum arata admin, noroc de intretinere, si vecinul de langa, ne salutam si cam atat.
Daaaar, in blocul copilariei exista un grup de vecine care au montat canapea si scaune pe palier, se aduna la cafea, ceai, placinte si rasete (invidiosii zic barfa).
Iar in blocul actual, sunt cateva familii cu copii de varste apropiate si ies la joaca impreuna, copiii si parintii. Chiar au organizat o petrecere in fata blocului, cu suc, coifuri, jocuri. Mi s-a parut dragut.
Hahaha, am râs tare la aia cu canapeaua, îmi și imaginez gașca ieșită pe scara blocului la taclale 😁
Sincer, nu. Prefer sa ii evit. Adică să nu duc relațiile mai departe de salutul de la ușa liftului. In general sunt politicos și atât. Am “descoperit” eu că politețea servește că o limită 😎. Prefer sa îmi păstrez izolarea (și liniștea) deși evident fac toate gesturile normale: mă ofer sa ajut doamnele cu cărucior, deschid ușa atunci când e cazul, aș reacționa și la un strigat de ajutor, etc.
Dar atât… Păstrez distanta fata de restul semenilor mei. Cred că sunt mai degrabă frate cu “mașinile” (laptop, telefon, TV… ). Am mai spus că dacă ar fi fost sa pot alege, alegeam să nu mă nasc – sunt una dintre acele promisiuni irosite 😈. Acum că m-am născut, regret că nu pot să suprim chestii care mă împiedică să funcționez ca un robot. Mi-ar fi mult mai simplu…
Eah. Sunt inca unul din experientele ratate ale mamei natură. Nu contează… Daca tot nu pot să scap… continui sa observ… Curiozitatea inca nu mi-a murit. In plus, “inside my head” e “scena” mea… Cu toate că m-am plictisit și de asta. La naiba! Îmbătrânesc! Dar e OK. Oricum nu-mi pasă! E vorba doar de mine. Și eu nu contez. Iar lumea din jur… Exista. Și atât.
În blocul în care am crescut, cred că știam vecinii de la vreo 5 sau 6 scări… acum când mă duc la maică-mea par mai mult decât un străin, deoarece cred că din 20 de apartamente mai cunosc vreo 6 familii de vecini.
În plus era și să îl bat pe unu că a făcut-o pe maică-mea nebună! A avut noroc că a intrat repede în casă când m-a văzut că mă duc după el.
Da ce-a avut cu biata femeie? 😳
Mama totdeauna a fost o femeie mai înfiptă și mereu a luat taurul de coarne când a fost de treabă sau ceva. Ideea este că o țeavă s-a spart și au crezut că i-a inundat mama… și maică-mea i-a cam luat la 3. În fine nu cred că vor mai avea tupeu acum dar nu poți să știi niciodată 😎
Da, stau in apartamentul care a apartinut bunicii, deci ne știm cu tot blocul, ne oprim si la povesti uneori. Si in general aici, într-un orasel mic de provincie, toată lumea se știe cu toata lumea in bloc. Ba mai mult, vecina, o băbuta care sigur sigur lucrează la sri, are cheile de la vreo 3 apartamente din bloc :)) si ma anunță chiar si când mi se arde becul la pivniță.
Ah, cat am stat in București nu stiam pe nimeni din bloc. “Dăcât” pe administrator, ca ma certam cu el că nu da drumul la căldură in bloc când dadea radetul caldura. Dadea dupa vreo 2 sapt asa si o oprea la 1 martie chit ca era inca ger.
Hahaha, da, cunosc și eu modelul de babă-știe-tot, aveam și noi una în primul bloc în care am locuit cu mama.
Era tare eficientă și ca sistem de securitate. Cum vedea vreo persoană necunoscută, cum se activa și începea cu interogatoriul: ‘mneavoastră? Cine sunteți? Pe cine căutați? 😁