… azi. 2 ani de când ați făcut cunoștință cu grasa interioară. 2 ani de […]
Category: Gânduri
Iulia
Sunt pr⃝st și nu mi-e teamă să o recunosc
Văd tot mai des chestia asta în jurul meu, atât online, cât și în viața reală. Nu cred că e o chestie recentă, ci cred că pur și simplu acum am început eu să o observ: oamenii au o problemă să recunoască când greșesc.
Fracturi logice
Ce poate să te posede să alegi cea mai complicată variantă de a face un lucru, când există o variantă mult mai simplă și mai la îndemână?
Punct. Și de la capăt.
Gata. S-a dus și 2023. Din partea mea, ducă-se.
Unde se duc ideile când se duc?
Asta e o întrebare care mă macină de câteva zile. Că nu știu dacă v-am mai zis, dar mie-mi zumzăie ideile prin cap mai ceva ca o hoardă de țânțari pe marginea unui lac într-o noapte caldă de vară.
Afară gardul și-năuntru…
Știți voi vorbele alea de duh cu „nu judeca o carte după coperte” și „aparențele înșeală” și altele din același registru? Firește că le știți, că sunteți oameni inteligenți.
Hai să vă povestesc cum am avut eu zilele trecute parte de o experiență care nici c-ar fi putut ilustra mai bine cele de mai sus.
Iertăm și uităm
Cred că e clar că azi n-am o dispoziție prea veselă sau optimistă. Aia e, n-au cum să fie toate zilele numai norișori pufoși și pârțuri de unicorni. Așadar, nu vă așteptați să vă aducă nici textul ăsta prea multe zâmbete pe buze, că nu e cazul.
Evenimente recente mi-au readus în atenția neuronilor și sinapselor o poveste pe care, în mintea mea, o încheiasem acum mulți ani de zile. Dar uneori se întâmplă viața și poveștile din trecut se întorc, vrem, nu vrem.
E inutil să încerci să educi oamenii?
Intenționasem să scriu cu totul altceva astăzi, mai ales că e luni și mă gândeam să nu începem săptămâna așa, cu d-astea grele…
Dar am citit în dimineața asta două chestii care m-au pus pe gânduri. Și nu neapărat niște gânduri prea vesele.
Bârfă sau discuție?
Am vrut să scriu textul ăsta ieri, când m-am enervat inițial. După care am zis să stau totuși un pic, să mai ruminez oleacă situația, că poate totuși lucrurile nu stau chiar așa.
Ei bine, am stat, dar părerea tot nu mi-am schimbat-o. Așa că m-am gândit să scriu. Poate așa mi se limpezesc gândurile și aflu și părerea voastră, să îmi spuneți dacă sunt eu tâmpită au ba.
O să ne înlocuiască roboții! Sau?
S-a făcut suficient de multă vâlvă online și offline zilele astea pe tema caselor self-service de la Auchan și a faptului că au dispărut casierii în carne și oase, așa că nu mai reiau și eu subiectul, că nu văd sensul.
Însă toată agitația asta mi-a adus aminte că am citit acum câteva zile (săptămâni? verific imediat – 15 februarie) un guest post la Vali. În care erau prezentate niște date statistice despre evoluția automatizărilor și niște predicții despre cum tot mai multe locuri de muncă ocupate de oameni vii vor fi ocupate în viitor de roboți și alte automatizări.
N-o să ai niciodată chef să faci asta
N-aveam nici cea mai vagă idee despre ce să scriu astăzi, dar pentru că-i luni, am zis să încerc să o dau așa, mai pe motivațional și sfaturi nesolicitate. Că doar c-o părere suntem toți datori și cine-i mai îndreptățit să-și exprime opiniile și să dea sfaturi decât un părerolog de internet așa, ca mine?
Știți că vă povesteam săptămâna trecută că am avut o zi complet lipsită de chef. Posibil să fi avut legătură cu vremea, că de vreo 2 zile, de când a mai apărut și oleacă de soare – chiar și așa, cu dinți ascuțiți cum e – parcă am mai înviat oleacă.
Dar nu despre soare vorbim azi, ci despre chef. Pentru că stând eu așa, lipsită de chef de orice, și privind în gol spre nicăieri, mi-am dat seama de o chestie. Bine, de fapt nu mi-am dat neapărat seama, ci mi-am amintit că am văzut-o/auzit-o/citit-o pe undeva. Habar n-am pe unde în momentul ăsta, dar n-are a face prea mult.
Se duce lumea de râpă?
Articolul de azi e așa, un fel de salată de gânduri pe care am simțit brusc și iremediabil nevoia să le pun în scris. Nu de alta, dar e păcat să nu rămână pentru posteritate măcar o parte din frământările minții mele alambicate. Și în plus, ne dă ocazia să mai stăm de vorbă pe aici, măcar așa, din tastatură.
Să vă spun de la ce mi-a venit întrebarea din titlu. De la faptul că am impresia că numărul tâmpiților din jurul nostru e în continuă creștere. Și nu mă refer aici la tâmpiții de internet, să zicem. Că ăia există de mult, numai că marele internet le-a dat în ultimii ani ocazia să fie tot mai vocali și mai vizibili.
Unii oameni sunt neoameni
Nu, că trebuie să v-o zic pe asta, că m-am enervat de mi-a crescut tensiunea!
Ora amiezii. Mă duc, recuperez odrasla de la înalta instituție de învățământ, mă duc până la Carfurelul din comună. Că da, avem și Carfurel, nu numa Mega. Mă rugase prietena mea din capu’ satului să-i cumpăr ceva. Zic, numa bine, cumpăr și pentru noi ce mărunțișuri mai sunt.
Fac niscai balet p-acolo printre rafturi, pentru că angajații erau ocupați să pună marfa pe rafturi, așa că toate spațiile dintre rafturi erau mai mult sau mai puțin blocate de cărucioare pline cu chestii.
Fericirea-i un lucru mărunt…
… e o aripă care vibrează, fericirea-i un lucru mic, un pitic, ce dansează. Sau cel puțin așa zic versurile unui cântecel de pe vremea mea, maică. Pentru ăia care știți despre ce vorbesc, țineți-vă bine de brăcinari: melodia asta e din 2001, adică de acu’ 22 de ani! Dada, au trecut dooșdoi de ani de atunci!
Bun, acu că am terminat cu lecția de istorie muzicală, revenim la oile noastre. Sau la fericirile noastre, mai bine zis. Că dacă azi e luni, am zis să fim pe fericire și floricele și unicorni, așa, că e destul negru și trist în jurul nostru. Așa că să fie veselie în bula noastră mică.
Duminica în familie – așteptări vs realitate
Minunat, vă zic. Pentru că tot ce-ți poți dori într-o duminică dimineața, când ești cu mucii până la brâu, când mai mult tușești decât să scoți din tine cuvinte articulate și când simți că nu mai ai creier în cap, ci cel mult un fel de masă gelatinoasă, care oricum amenință să ți se scurgă la vale pe nări la următoarea tură de suflat nasul, e un copil țâfnos.
Voi vă cunoașteți vecinii?
Îi citeam acum câteva seri copilului dintr-o carte în care familia urma să plece în vacanță și unul dintre copii își făcea griji legate de animalele de companie ale familiei, mai exact de cine va avea grijă de ele cât sunt ei plecați. Iar mama îi spune că va veni o vecină să aibă grijă (în poveste era vorba despre niște pești și o pisică).
Și mi-a venit în cap fix întrebarea din titlu – câți dintre noi ne mai cunoaștem astăzi vecinii? Impresia mea (și vă rog să mă corectați dacă greșesc) e că astăzi relațiile cu vecinii sunt departe de cum erau, de exemplu, când eram eu copil (anii 80-90).
Eu mi-am petrecut cea mai mare parte a copilăriei în casa bunicilor. Care se află pe o stradă mică și liniștită. Era genul de stradă unde lumea nu încuia niciodată porțile sau ușile. Între timp, lucrurile s-au schimbat, pentru că a avut loc inclusiv o spargere, chiar la vecinii de lângă ai mei (care între timp locuiesc și ei pe aceeași stradă pe care am copilărit eu). Iar vecinii nu mai sunt demult aceeași.
Urăsc să citesc
Dada, am scris corect. Urăsc să citesc. Și asta e o chestie destul de paradoxală pentru un om care iubește cărțile și adoră să citească.
De ce nu scriu mai des
Pe scurt, răspunsul e simplu: pentru că sunt o putoare indisciplinată.
Ceva mai pe lung, în rândurile care urmează.
Am fost trasă de mânecă virtual zilele astea și întrebată de ce nu scriu mai des p-aici, că iată, din 27 ianuarie a cam început să se pună praful prin garsoniera asta online.
Primul instinct este, evident, să mă scuz. Să azvârl repede din vârful buzelor eterna justificare „n-am timp!” De fapt, dacă e să fiu absolut sinceră cu mine și cu voi, adevărul nu e că nu am timp, ci că nu îmi fac timp.
Spui sau nu spui?
Să zicem că ai niște cunoscuți, un cuplu. Nu prieteni apropiați, mai degrabă genul pe care i-ai cunoscut prin intermediul altor prieteni. Dar au trecut de nivelul de cunoștințe ocazionale, vă mai întâlniți pe la sindrofii comune gen grătare, ieșiri la bere, din astea.
Nu sunt neapărat genul de cunoscuți care au tranziționat de la „cunoștințe” la „prieteni”, dar nici nu sunt niște complet necunoscuți pe care i-ai văzut o dată în viață și cam atât. Mna, sper că se înțelege cam unde bat și cam care e gradul de apropiere al relației dintre voi.
Bun. Să presupunem acum că sunteți într-o zi într-un loc (chiar nu contează detaliile, situația e pur ipotetică), în cuplu sau singuri. Și vedeți unul dintre membri celuilalt cuplu într-o ipostază care nu lasă loc de interpretări, însă nu alături de partenerul de cuplu pe care îl cunoașteți voi, ci alături de o altă persoană. Nu contează dacă îl vedeți pe el cu o altă tipă sau pe ea cu un alt tip. Ce contează e că ipostaza respectivă nu lasă loc de interpretări, e clar vorba despre o relație mai mult decât platonică.
