Iulia…dar jur că unii părinți ar trebui articulați peste dos cu nuiaua sau dați cu țeasta de bordură până le vine mintea la cap (dacă o fi posibil așa ceva în cazul unor astfel de specimene).
Fiți atenți aici: am fost zilele trecute până la un magazin pentru animale, să cumpăr – complet imprevizibil, nu-i așa? – nește chestii, nește treburi pentru dihăniile din dotare.
Cei care dețineți astfel de dihănii, fie că-s ele lătrătoare, fie că-s mieunătoare sau de alt soi, probabil știți că majoritatea magazinelor de genul ăsta au și un raion cu diverse jucării dedicate jivinelor de companie.
Ei, în magazinul despre care vă povestesc, în ziua despre care vă povestesc, printre alți clienți (inclusiv moi, evident), se mai afla și o familie formată din mămicuța, tăticuțul și micuța domnișoară Goițica, în vârstă de vreo 5-6 anișori. Iar această minunată familie se frăsuia pe la respectivul raion de jucării.
Din nou, probabil că dacă frecventați astfel de stabilimente, o să înțelegeți ușor despre ce vorbesc, însă pentru cei care nu au treabă cu subiectul, vă ofer un pic de context:
Printre nenumăratele tipuri de jucării și jucărele dedicate animăluțelor, există unele pentru câini, care scot diverse sunete. Unele chițăie, unele piuie, iar unele…grohăie.
Ei bine, da. Grohăie. Prima dată când au apărut astfel de jucării (sau mă rog, prima dată când le-am descoperit eu), ele erau – cum te-ai fi și așteptat, de altfel – sub formă de porc.
Cum ar veni, cam ceva de genul ⬇
Între timp, lucrurile au mai evoluat – dacă putem spune asta – și drăciile astea au diferite forme: de la purcei, la găini, rațe, dinozauri și orice altceva v-ar mai putea trece prin cap.
Un singur lucru a rămas neschimbat: grohăitul. Bănene, scot jivinele astea niște sunete de-ți vine să-ți bagi singur o petardă în fund și să o aprinzi, să bubuie și să-ți ia auzul, decât să suporți sunetele alea inumane.
Și pe lângă faptul că sunetele în sine sunt odioase, nefericirile alea de jucării le mai și produc la un volum care te face să vrei de bună voie să execuți acțiunea mai-sus menționată, cu petarda.
Acum, după toată această prelungă introducere, să revenim în magazinul în care ne aflam mai devreme. Unde tânăra familie își făcea veacul pe la raionul cu jucării de căței.
Micuța Goițica a început să ia la testat jucăriile cele scoțătoare de sunete. Și au început să se audă diverse chițăieli, piuieli și grohăieli.
Până aici, nimic neobișnuit, aș zice, că și eu fac la fel când mă duc să le cumpăr alor noștri ceva – verific respectiva jucărie. Bine, eu o verific să mă asigur că NU scoate nici un sunet.
Sau, dacă cumva e ceva ce chiar îmi place și cred că s-ar juca bestiile cu respectiva treabă, însă aia scoate sunete, o iau numai dacă sunt 100% sigură că pot executa acasă o operațiune chirurgicală de îndepărtare a sursei de zgomot.
E, însă nu vă gândiți că micuța Goițica se mulțumea să strângă o dată de respectiva jucărie, să vadă ce sunet scoate, ca mai apoi să se oprească.
Nuuuu, nici gând. Ci înșfăca câte o drăcie din aia și începea să chirăie la ea până o găseau dracii. Și a făcut asta o bună bucată de timp, sub privirile amuzate ale mămicuței și tăticuțului, probabil foarte mândri de excelentele abilități de motricitate fină ale odraslei.
Însă apogeul poveștii a venit în momentul în care Goițica a descoperit ceva dihanie (cred că un fel de găină sau ceva) care scotea fix sunetul grohăit despre care v-am povestit mai sus.
Băbăieți și fete, păi unde n-a început să stoarcă ploada la dihania aia, de-au găsit-o toți dracii posibili și imposibili. Și pe noi, toți ceilalți din magazin, așișderea.
Și dă-i, și strânge jivina, și dă-i cu grohăieli, și dă-i și strânge, și dă-i cu grohăieli. Băi, și nu se mai oprea!
La un moment dat, o angajată din magazin n-a mai rezistat și li s-a adresat politicos părinților:
– Nu vă supărați, vă rog să opriți copilul cu jucăria aceea, face foarte mult zgomot și deranjează ceilalți clienți.
Moaaaaaamă, nu vă puteți imagina ce mutră ofensată și profund iritată a făcut doamna mamițică la auzul acestor cuvinte!
Ziceai că i-a înjurat fata aia pe ea, toată familia ei și restul neamului până pe la vreo cinci spițe în urmă, de toți morții și răniții cunoscuți și necunoscuți.
Efectiv s-a transfigurat la mutră, a strâns buzele a acreală profundă și toată mecla și ființa ei exprimau atât o jignire la cel mai înalt nivel, cât și o opăreală absolută provocată de obrăznicia de a i se fi atras atenția să-și țină dreq plodu-n frâu.
I-a smuls Goiței din mână jucăria diavolului și cu voce tare și ostentativă a decretat:
– Haide, mami, nu te mai juca cu asta, că o deranjezi pe doamna!
Și și-a dat ochii peste cap cu atâta zgomot și năduf că pentru o clipă am crezut că cu siguranță nu vor mai reveni la locul lor.
Nu știu care o fi fost finalitatea poveștii, că mi-am terminat târguielile și m-am cărat cât de repede am putut. Nu de alta, dar aveam în spatele dinților un șuvoi de cuvinte extrem de nepoliticoase și chiar jignitoro-birjărești pe care i le-aș fi adresat mămikii Goiței dacă mai făceam mulți purici p-acolo.
Acum, sper că ne este tuturor perfect clar că micuța Goițica nu are absolut, dar absolut nici o vină în toată tărășenia asta.
Singurii vinovați sunt părinții care, în opinia mea neavizată și extrem de subiectivă, sunt exact exponenții perfecți ai „parentingului modern” prost înțeles și aplicat.
Adică ăia care au înțeles că nu e ok să îți educi copilul cu joarda și frica, însă n-au mai înțeles și faptul că, cu toate că nu e nevoie să îi batem sau să le băgăm frica în oase, trebuie totuși să le impunem copiilor niște limite sănătoase.
Iar genul ăsta de oameni au impresia că unicul mod în care își pot face copilul fericit e să îl lase să facă fix tot ce-l taie capul, când și cum îl taie capul pe micul odor. Pe principiul „E copil, ce să-i faci?!?”
Și din punctul meu de vedere, exact genul ăsta de copil va ajunge să fie genul de adult „entitled” – dacă e să mă murdăresc de oleacă de engleză pe la bot – sau, românizând, adultul misecuvenist.
Ăla care e deranjat de cei care parchează pe trotuare, dar care nu are o problemă să-și lase mașina „ân față, pe avari” cât are el treabă să-și ia o șaormă sau niște covrigi de la Luca.
Genul care va fi degrabă judecătoriu al greșelilor și potențialelor acțiuni necivilizate ale altora, dar care, atunci când situația o impune (din punctul său de vedere), nu va avea nici o greață să se bage în față la coadă la Mega sau să se așeze în avion pe locul tău, că doar i se cuvine!
Concluzie? N-am. Alta decât că orice extremă nu poate duce la nimic bun.
Din generația crescută cu bătăi, frici și umilințe – la extrem – a ieșit o nouă generație care s-a împărțit în două tabere. Una care continuă ce a văzut și a trăit acasă, pe principiul „Lasă, că și eu mi-am încasat scatoalce, și uite ce bine am ajuns!”
Și cealaltă, care a eliminat cu totul orice urmă de limită, educație și, din păcate, de bun simț. Care de teamă de a nu crea propriului copil suferințele de care a avut parte, a uitat cum să spună nu. Deși, uneori, e maaaare nevoie și de NU.
Există, desigur, și tabăra de mijloc. A celor din bula noastră (sau cel puțin așa vreau să sper), care încearcă să își educe copiii altfel, dar altfel mai bine, nu altfel mai rău.
Însă tabăra asta încă e destul de mică și de anemică. Pot numai să sper că, pe măsură ce trece timpul, va deveni mai mare, mai puternică și, poate, cândva, chiar majoritară.
Oare visez la utopii?
Sursa foto porc: petplaza.ro
Sursa foto principală: pexels.com
Aoleu mi-ai adus aminte de fosta soacră care-mi spunea numai cretinitati “copilului nu ii spui NU sau ii explici ca nu are voie trebuie sa distragi atentia cu altceva sau ii cumperi o jucarie” ca il traumatizezi.Zic da ma bravo ii loc sa stau sa ii explic ca aia nu se face si nu e ok fac pe clownul sau ii cumpar o jucarie ca sa taca. Asa el va creste fara sa inteleaga ca exista niste reguli in societatea asta si cand se comporta urat cineva fie va trebui sa il distreze sau va primi un premiu( fiind copil o jucarie, adult un Lamborghini) iar asumarea responsabilitatii este ceva ce exista pentru altii nu pentru el.
Dada, exact!
Mvai, să nu îi spunem nu odorului!!!
Îhî, ok, o să țin cont de asta când încearcă să bage un cui în priză sau să bea din sticla de detergent de vase.
Și fix asta se întâmplă cu genul ăsta de copii: pe de o parte, vor avea mereu impresia că regulile li se aplică numai altora, lor nu. Și pe de altă parte, vor avea toleranța la frustrare a unui brusture.
Dar hei, important e că nu i-am spus nu și nu l-am “traumatizat” 🤦♀️
Brusturele e destul de tolerant la frustrare…😁
Adică vrei sa spui ca tu acasă nu ai prize cu sistem antibagatcuieinele si sticle cu capacimposibildedesfiletatdecopii? Părinți inconștienți…😲
Eu recunosc ca acum 18 ani am cedat odată nervos si i-am tras una odraslei peste fund…sper ca m-a iertat de atunci. In compensație, acu’ 13 ani, am scăpat-o din mâinile soției, a fost rândul ei sa cedeze nervos si o fugărea prin casa cu un ursuleț de plus, ca aia a fost primul lucru care i-a căzut in mana. Sper ca nu aceste doua scăpări educaționale au dus la situația de acum, când cele doua parti feminine ale familiei se împacă bine maxim 72 de ore, apoi încep sa sape tranșee, se ascut săbiile si se pun tunurile pe poziție. Iar subsemnatul e mesagerul care livrează chestii de genul “Să-i spui la fiica-ta…” sau “Poti să-i spui la mama să …”
In rest, mulțam inca odată pentru primire, concediul a fost OK, cel puțin primele 72 de ore (a se vedea mai sus), apoi fiica a făcut o enteroviroză, apoi copiii familiei cazate in apartamentul de lângă noi, patru la număr, au făcut enteroviroză, apoi am făcut si eu enteroviroză, sa nu fac nota discordanta, iar sâmbătă dimineața, la plecare, nici fiul gazdei nu se simțea prea bine.
@Iulia discutia asta cu distinsa fosta soacra am avut-o in mai multe ocazii fiverse :1. in timp ce ii explicam copilului de 4 ani jumate ca nu e ok sa puna mana in cuptorul electric ca e fierbinte si se va arde si becul ala e aprins acolo sa arate ca e in functiune si sa ne aminteasca sa punem manusa can ne inttoducem mana sa luam haleul din el ca nah frige.2.Cand eram la un restaurant cu ei si copilul din dotare capatase de la ea un pustor din ala cu gloante din ceva burete( se numesc cumva imi scapa acum) si evident ca plodul tragea in diversi oameni care venisera acolo sa mănânce linistiti nu sa le zboare pe la urechi si orin blide kkturile alea. Asa ca m-am ridicat i-am luat mizeria de pistol, ah mi-am amintit Nerf parca, i-am explicat ca deranjeaza si cu ala se va putea juca in curte la țara cand e singur si nu loveste pe nimeni.A iesit un scandaloi la adresa mea ca sunt mama denaturata si ca stresez copilul ca nah e copil ce sa faci.
@Nemo, nu, n-are legătură cu aproape-corecția aproape-aplicată cu ursulețul de pluș :))) asta e dinamica relațiilor mamă-fiică 🤷♀️
Și eu o iubesc pe mama de mor, dar nu cred că aș rezista nici 24 de ore (fără pauză) în aceeași incintă cu ea.
În rest, sănătate la tătă lumea!
@Aura, aoleu, da, mizerii din alea de Nerf-guns avem și noi, este strict interzisă părăsirea incintei domiciliului cu ele (altă denaturată și io), și și așa găsesc gloanțe Nerf în locuri în care nu ar trebui niciodată să existe gloanțe Nerf 🙄
@Iulia, ahaaaa, dinamica, relații…acum m-am lămurit, deci toate femeile sunt duse cu pluta. 🤪
Ăăăă… Păi… Deci practic, cam da! 😅
Copilul nu trebuie bătut, dar nici lăsat să bată toba in tramvai. Nu este o subtilitate de parenting, ci o întâmplare reală care mi-a pus la grea încercare nervii și timpanele. Nici n-am știut că mai există tobă jucărie de tablă! Un băiat durduliu de cam 4 ani bătea cu entuziasm acel obiect în tramvai, iar domnul care-l însoțea (bunic, cred) zâmbea protector. Când unii pasageri i-au sugerat să confiște toba sau macar bețele, “e copil, ce să-i faci?”. Până când vatmanul a zis prin stație că “va rugam opriți zgomotul”. Atunci domnul a renunțat să se certe cu alți călători și a început să anunțe că are el grijă să fie concediat vatmanul. Am coborât, nu cunosc finalul poveștii.
Chiar în aceeași zi, am văzut și reversul. Scări rulante. Urcau și coborau spre etajul unui magazin. Mai rapide decât în mall-urile timișorene, cam ca alea de la metrou. O doamnă dă să coboare. Avea o sacoșă, o poșetă și o fetiță. Fetița ezită. “Hai, mișcă-te!”. “Dar mi-e frică ” și-i curgeau lacrimile pe obraz. Lacrimile alea mari și tăcute ale copilului speriat. Cred că le știți, toți cei care au copii le știu. Un tânăr se oferă să ia sacoșa, să aibă doamna o mână liberă. Eu întreb dacă îmi dă voie să iau fetița de mână. “Nu! Eu nu vreau să cresc o căcăcioasă”. Și fetița a încercat să se așeze pe trepte, evident a căzut. A încasat o palmă. Iar toți cei care au protestat au fost gratulați cu “idioți care n-au copii” Brrr.
PS nu întrebați de ce n-am sunat la protecția copilului. Este instituite absolut absentă.
Mda, fix cum ziceam – extremele nu au adus niciodată nimic bun.
Și cu toate astea, mi se pare că în ultima vreme, extremele (de orice fel ar fi ele) câștigă tot mai mult teren 🙁
Sunt cei care fac scandal si se ofuscheaza cand le spui ca au gresit. Sunt cei care le spun copiilor: Fa dragule, ce tu esti mai prost?
Ii urasc rau de tot pe astia. Si ce-i mai rau dai de ei la tot pasul🙄.
Dadada, exact! Când fac alții, e nasol și huo! Când fac ei, e ok, că ei sigur au un motiv/o justificare… Și da, dacă le atragi atenția, se opăresc.
😂 fix acum, undeva pe o plajă, un pici de maxim 4 ani își strigă mama: “mami, vino te rog până la mine ca să îți explic de ce ar trebui să mă lași să mai stau în apă, dar vino aici ca să vezi ce bine e!” Băi, am murit efectiv de dragul lui și al maică sii
Pe ceilalți i-aș ține fix în condițiile alea îngrozitoare în care trebuie să îi suportăm noi.
😂😂😂 adorabil!
Trebuie să recunosc faptul că am lăsat băiatul să terorizeze un vecin cu melodia unei triciclete sau cărucior, o chinezărie d-aia cu niște taste și două sau trei melodii. Efectiv noi nu le mai auzeam, dar vecinul nu avea nici chef să închidă geamul casei sau să meargă în altă cameră. Măcar mi-am cerut scuze, dar mai printre dinți
Haide, bre, că e o diferență între că mai face hărmălaie copilul acasă și tu, ca părinte, nu din rea voință, ci pur și simplu că nu mai înregistrezi (că hai să fim sinceri, la ce cantitate de hărmălaie sunt ăștia mici capabili să producă, uneori dai tune out 🤦♀️) și alta e să îl lași să facă circ la magazin sau oriunde altundeva în public (vezi comentariul de mai sus cu puștiul în tramvai)
Și eu le-am cumpărat copiilor o jucărie grohăitoare când erau mici.
Le-a plăcut cum imita perfect un animal.
Găina de la raionul pentru animale.
Scotea niște sunete !!!
Ai mei o foloseau să se sperie unul pe celălalt și pe noi.
Apoi a trecut noutatea și am dat-o la țară. Duceam periodic jucării și haine
mamei la țară. Găsea ea pe cineva care avea nevoie de ele.
Păi și cum? Nu i-ai lăsat să o ia cu ei printr-un supermarket, să se bucure și alții de concert? Sau măcar în autobuz? 😅
Doar acasă aveau voie cu găina zgomotoasă. La fel și pistolul Nerf.
Fără bucurii 😁
Mvai, da cum să strici bucuria copiilor? Ntz, ntz 😅
Dașinormal că duamna și-a dat ochii peste cap cu zgomot, mă și mir că nu a solicitat sosirea patronului de magazin să aibă cu el o discuție despre atitudinea mizerabilă a angajatei…
Fi-mea a ajuns deja (7 ani) să mă întrebe de ce alți copii fac diverse, iar ea nu are voie, bag picioarele în tot parentingul ăsta modern! La ultima pățanie i-am zis cu năduf, ca o țață proaspăt ieșită din piață, să se audă și la 2 metri de mine: d’aia, mami, că noi nu vrem să te creștem nesimțită! Oi vedea eu ce efecte produc, deocamdată ținem steagul sus 😁
Oooo, eu fac de mult d-astea! De fiecare dată când mă întreabă fi-miu de ce un adult sau copil face ceva, ce el știe că nu e ok, îi răspund cu voce tare: că e prost crescut/nesimțit/alte variațiuni, în funcție de situație.
Vorba ta, om vedea ce-o ieși 🤷♀️