idei și păreri în limita stocului disponibil
Știu că am lipsit iar de aici zilele astea. Vă promit că nu a fost pentru că-s o putoare (ceea ce sunt, în mod normal, nu însă și de data asta) sau pentru că îmi place să trag chiulul.
Din păcate, au fost niște săptămâni grele pentru noi și probabil mai urmează încă o perioadă. Poate nu la fel de dificilă (sperăm, cel puțin), dar oricum, nici ușoară nu va fi. Dar o să fim bine, musai.
Știu că probabil n-are nimeni chef de cârcoteală și chestii nașpa acu, când lumea încă se recuperează după #celecuvenite ale sărbătorilor. Dar trebuie să mă ventilez oleacă, pentru că altfel e posibil să-mi bubuie vena aia groasă.
Așadar, dragi tovarăși și pretini, am zis să mă apuc și io de Curățenia de Paști. Am zis să încep cu covoarele, să le scot din casă și să-l pun pe alde Fritz să bată la ele ca la fasole. Mda. Numai că mi-am dat seama că avem două probleme: prima – n-avem bătător de covoare. A doua – n-avem covoare.
Adică avem. Unul. Supranumit și unicul. În cameră la copil. Are un metru 20 pe un metru 20. E d-ăla cu străduțe, un pic mai gros decât un fular și îl scutur bine bine în fiecare săptămână, când dau cu aspiratorul la el în cameră.
Deci bătutul covoarelor a cam picat.
Urc într-o zi copilul în mașină în scopul de a-l preda la bunici pentru ziua respectivă.
Pe drum, la vreun kilometru, așa, de casă, undeva pe dreapta, au apărut niște terenuri de vânzare. Evident, semnalizate cu un panou corespunzător.
– Mamiiii, ce scrie pe afișul ăla?
– Scrie că aici sunt terenuri de vânzare.
Probabil mulți dintre voi, la fel ca mine, faceți parte din generația cu părinți care au funcționat (și mulți încă funcționează) pe principiul „lasă, că nu știi când ne trebuie” sau „păi cum să arunc, e încă bun!” atunci când vine vorba despre lucruri. Și probabil că mulți dintre noi am și moștenit meteahna asta, la un nivel mai mult sau mai puțin conștient.
Eu mărturisesc sincer, mă lupt într-una cu instinctul de a nu arunca chestii. De la haine, la obiecte de bucătărie, accesorii, chestii de-ale câinilor sau copilului. Deși de multe ori realizez că obiectul respectiv e inutil, o voce din capul meu țipă ca disperata: Nuuuuuuuu! Că nu se știe când ți-o trebui!!!
Cu multă voință și mult exercițiu, reușesc de cele mai multe ori s-o potolesc pe nebună și să mai scap de catrafuse. Dar e un proces continuu, nesfârșit.
Miercuri am decis că nu mai merge, mă duc și eu la medic, că mai mult ca sigur am luat carcalacul de la fi-miu.
Acu, tre să înțelegeți că asta e o decizie pe care am luat-o în contextul în care eu sunt genul mai degrabă bărbat când vine vorba de mersul la medic. Adică funcționez de obicei pe principiul că dacă n-am murit până acu, o să supraviețuiesc și de data asta. Și dacă nu mă simt în pericol de sucombare iminentă, nu prea calc pe la oamenii în halate albe. Iar pastile tot așa, nu iau decât dacă simt că altfel amenință să-mi bată coliva-n chept. Deci vă dați seama că-mi era destul de rău dacă am decis de bună voie să mă duc să mă caut.
Știu că am lipsit mult de aici și că iar sunt în întârziere cu textul ăsta, dar streptococul cu care m-a fericit domnul copil m-a scos destul de tare din circuit zilele astea. Antibioticul pare însă să își facă efectul, așa că sper să pot reveni la un ritm cât de cât normal zilele astea.
Așadar, deși cu întârziere, iată meniul planificat pentru săptămâna asta. Dacă ați apucat deja să vă faceți planuri, poate găsiți vreo idee pentru săptămânile următoare. Dacă nu, poate vă inspiră ceva de pe aici.
Salutare tuturor! Știu că am lipsit cam mult de pe aici, dar vă promit că nu am tras chiulul nejustificat.
Iar după ce veți citi scurta recenzie pe care am să o las mai jos, veți înțelege mai bine despre ce e vorba.
Iulia