idei și păreri în limita stocului disponibil
S-a dus și Fif, să fie lângă Otto.
Știu că nu am povestit pe aici despre ea, dar Fifi a fost primul meu cățel. Primul cățel al meu și numai al meu.
Am tot avut diverși căței prin curte, în copilărie, dar ei erau cățeii familiei, iar eu eram oricum prea mică să înțeleg mare lucru din ei.
Dar Fif a fost primul cățel pe care l-am luat eu, conștient, voit, ca să fie al meu și să am grijă de el.
Nu știu cum a fost la voi în copilărie, dar la mine bunică-mea a umblat în toată copilăria mea, până spre adolescență, dacă-mi aduc bine aminte, în capot.
Și bunică-mea nu era singura care purta așa ceva. Țin minte că era cumva uniforma gospodinelor capotul ăsta. Și, dacă nu mă înșel, cam a gospodinelor pensionare. Că pe mama sau pe alte mame ale prietenilor nu prea îmi amintesc să le fi văzut defilând cu așa ceva.
Lume, lume, pregătiți portofelele și cardurile, am să vă prezintă astăzi o ofertă atât de specială și de neratat, încât o să mă pomeniți până la sfârșitul tuturor timpurilor.
Răspuns: una plus soțul ei. Plus niște panduiți, un clește de tăiat panduiți, un prelungitor, o șurubelniță și o pungă de gunoi.
Că lucrurile nu sunt niciodată simple, dacă pot să fie și complicate, nu-i așa?
Asta e o întrebare care mă macină de câteva zile. Că nu știu dacă v-am mai zis, dar mie-mi zumzăie ideile prin cap mai ceva ca o hoardă de țânțari pe marginea unui lac într-o noapte caldă de vară.
Știți că povesteam acum ceva vreme despre chestiile alea pe care nu ai niciodată chef să le faci?
Ei bine, azi vreau să vă propun o provocare. Știu cu siguranță că toți cei care citiți p-aici aveți vreun colțișor prin casă, curte, garaj, mașină și așa mai departe, în care sunt înghesuite jdemii de catrafuse la grămadă, alandala și claie peste grămadă.
Dacă nu aveți, și toată viața voastră e perfect ordonată și la linie, vă sfătuiesc să nu continuați, că s-ar putea să vă ia cu răuț la căpuț.
O seară de toamnă ca oricare alta. Îndes copilul în cadă, să scot din el […]
Dragii babei, azi am vești cu adevărat bune: am aflat cu mare bucurie că, dacă ești genul de om care procrastinează, n-o faci fincă ești o putoare ordinară, așa cum în mod eronat aveam eu impresia.
Ntz. Nici pe departe. Dacă procrastinezi, o faci fincă practic ești un drogangiu. Staaaați așa, nu închideți pagina, că n-a luat-o blonda pe arătură de tot. Stați cu mine, că vă învăț de bine!
… abilitatea unor oameni, în special a părinților, de a te suna, nu apuci să […]
Treaba stă în felul următor: am constatat în ultimii ani că nu prea mai sunt în stare să muncesc seara. Mai demult, până acum vreo 2 ani – cred, cu aproximație – după ce culcam copilul, mai băgam o tură de muncă, măcar vreo oră-două, așa.
Nu mai zic de vremurile când am pornit treaba asta cu freelancingul, când munceam 8 ore la slujba „de zi” și apoi veneam acasă și băgam uneori și până la 5 dimineața traduceri, iar apoi la 9 eram înapoi la birou. Dar alea erau vremuri AC – ante-copil.
Acum nu mai prea pot. Pur și simplu după o anumită oră creierul meu pare că nu mai funcționează cum trebuie. Sau, dacă stau să mă gândesc mai bine, creierul mai funcționează, dar organismul nu mai prea ascultă.
Cel mai des când mă trezesc nevoită să lucrez la ceas de seară mi se întâmplă să nu mă asculte degetele, pur și simplu. E ca și cum creierul dă comanda care trebuie, știu ce litere și în ce ordine trebuie să apăs, dar mâinile capătă parcă o minte a lor și se duc tot în bălării.
Și atunci mă frustrez și îmi dau seama că nu are sens, că ceva ce ar trebui să îmi ia juma de oră, să zicem, îmi va lua o oră sau chiar mai mult. Așa că, de cele mai multe ori, dacă nu arde și nu se prăbușește Universul, prefer să o las baltă și să mă trezesc a doua zi mai devreme ca să termin ce am de făcut.
…nu!
Stați că vă spun imediat despre ce tip de oameni este vorba.
Este vorba despre tipul de oameni care vor ceva de la tine, dar nu-s în stare să ofere din prima toate informațiile de care ai nevoie, astfel încât să le poți oferi un răspuns clar, fără să mai fie nevoie de un ping-pong de mailuri, mesaje sau telefoane.
Inițial scrisesem ditamai introducerea la textul ăsta, dar apoi am șters-o și am decis să mă rezum la a relata faptele (așa cum le-am văzut și le-am perceput eu). Și la a-mi pune întrebări legate de ceea ce am văzut.
Aseară, ora cinei. Participanți: fiul din dotare și subsemnata. Pun farfuriile pe masă, mâncarea în […]
Nu înțeleg de ce în România mașinile de școală merg cu maaaaaaaxim 30 la oră, […]
Mi-a venit ideea textului de azi după ce am citit un alt articol, la care m-am apucat să scriu un comentariu kilometric.
Comentariu care, prin bunăvoința (sau, mai degrabă, lipsa ei) zeităților întunecate ale online-ului, s-a pierdut în niște neanturi digitale de unde n-am mai putut să îl scot.
Așa că m-am mutat pe tarlaua mea și m-am pus pe dat din degete.
Vine un moment în viața fiecăruia dintre noi când ne vedem, din diverse motive, puși în fața situației în care pur și simplu lucrurile nu mai merg așa cum sunt și trebuie să facem ceva.
O schimbare, un efort, un ceva, acolo, pentru că pur și simplu așa ca până acum nu se mai poate.
Ei bine, pentru mine, acel moment în care am știut că trebuie să fac ceva a fost fix azi dimineață.
Vineri am fost la București, pentru ca să duc la tuns, frezat și odicolonat cățelul pe nume Fred, deoarece domnia sa urmează să participe la diverse concursuri naționale și internaționale.
Dar nu despre potaie este vorba astăzi. Ci despre trafic. Mai ziceam și zilele trecute că-s chestii pe care nu le înțeleg legate de comportamentul unora la volan.
Ei bine, vineri am avut ocazia să mă întâlnesc cu 3 astfel de chestii pe care nu pot să le înțeleg nici moartă.
PS: Poza nu prea are nici o legătură cu textul, dar e prea frumușel purcelul ca să nu mă laud cu el. Cra-cra :))
Copilul din dotare este în vilegiatură la bunici. După cum am mai povestit pe aici, cred, copilul deține un animal de pluș sub formă de oaie.
Bine, el deține de fapt vreo 6.847 de animale de pluș, însă Oaia este esențială pentru dormit, deoarece furnizează, citez, „năniță de la codiță”. Adică trebuie musai să tragă Oaia de coadă când se pune la somn.
Unica problemă cu această jivină (Oaia, nu copilul) este că plodul refuză cu obstinație să mă lase să o spăl. Chestiune de altfel imperios necesară în mod periodic, pentru că mna, se mai umple de bale, miros de pârțuri, urme de mâncare (pentru că da, o mai cară după el și prin casă, la masă, la plimbări…).
Azi, profitând de faptul că părea ocupat cu alte chestiuni mai importante, mama mea, bunica numitului copil, a decis să riște și să bage Oaia la spălat. Ceea ce a și executat.
Băi fraților, e o chestie pe care mintea mea nu poate să o priceapă nicicum. Oricât m-aș strădui să găsesc o explicație, oricât mi-aș stoarce creierii și oricât m-aș strofoca să încerc să găsesc măcar un singur motiv, oricât de mic-mititel ar fi el, un lucru nu-l înțeleg și pace.
Iulia