idei și păreri în limita stocului disponibil
Am decis ca, pe lângă nemuritoarele vorbe de duh ale plodului din dotare (pe care, sinceră să fiu, le scriu preponderent pentru mine, să le mai pot citi peste ani), să încep să vă împărtășesc și din vorbele cu care mă mai blagoslovește uneori Musiu Soț.
Vă povesteam ieri că am avut parte de o băbăciune acră, ofensată în simțiri de prezența uneia dintre potăile noastre pe plajă, respectiv în apă.
Întâmplarea a făcut însă ca, într-una dintre numeroasele plimbări pe care le prestăm zilnic cu câinii, să dăm în zona falezei de un cârciumar foarte prietenos.
Care cârciumar a fost absolut fascinat de cătzaua Hanna. Ce a urmat, aflați din articol 🙂
Am pus filmulețul ăsta și pe FeBeu, dar mă gândesc că poate nu toată lumea […]
Pe lângă nenumăratele și omniprezentele pisici grecești, țara asta (cel puțin pe unde am bântuit noi) pare destul de pet friendly când vine vorba despre câini.
La fel și pe străzi, când ne plimbăm cu ei. Toată lumea zâmbește, eventual cere voie să îi mângâie, întreabă despre ei…
Toate bune și frumoase până când apare ea: baba grecească tip murătură, cu mâinile în șold și debitul verbal al unei mitraliere…
Un cățel cât o lume întreagă. O bucurie. Un pansament. Un ghem de fericire. Un munte de curaj, de încredere și de iubire necondiționată.
Știți cum uneori te enervezi pe oameni că sunt săraci cu duhul și/sau lipsiți de bun simț? Ei bine, azi am fost eu ăla sărac cu duhul și lipsit de bun simț.
S-a dus și Fif, să fie lângă Otto.
Știu că nu am povestit pe aici despre ea, dar Fifi a fost primul meu cățel. Primul cățel al meu și numai al meu.
Am tot avut diverși căței prin curte, în copilărie, dar ei erau cățeii familiei, iar eu eram oricum prea mică să înțeleg mare lucru din ei.
Dar Fif a fost primul cățel pe care l-am luat eu, conștient, voit, ca să fie al meu și să am grijă de el.
Textul ăsta ar trebui să fie unul trist (și cine știe, poate chiar o să fie, pe alocuri), dar nu aș vrea să fie așa.
Ar trebui să fie trist pentru că sufletul ăsta cu chip de cățel, pe nume Otto, a plecat de aici, din casa noastră și s-a dus dincolo de curcubeu.
Dar Otto nu a fost un cățel trist. Dimpotrivă. A fost căpos, vocal, puternic și curajos. Și bun și vesel. A fost un cățel vesel. Și așa vrem să ni-l amintim.
Otto a fost bucurie.
Știu că am lipsit iar de aici zilele astea. Vă promit că nu a fost pentru că-s o putoare (ceea ce sunt, în mod normal, nu însă și de data asta) sau pentru că îmi place să trag chiulul.
Din păcate, au fost niște săptămâni grele pentru noi și probabil mai urmează încă o perioadă. Poate nu la fel de dificilă (sperăm, cel puțin), dar oricum, nici ușoară nu va fi. Dar o să fim bine, musai.
Am revenit. Tot așa, mai pe scurt momentan, că am rămas cu restanțe la treburi de ieri și încă n-am scos capul la lumină, dar se rezolvă ele, toate, cumva.
Înainte de orice, vreau să vă mulțumesc tuturor. Tuturor celor care v-ați gândit la noi, celor care ați comentat aici și pe fb, celor care mi-au scris și în privat să îmi trimită un gând bun și să mă întrebe de situație. Mulțumesc, sunteți grozavi!
Nu am apucat să răspund la comentarii, dar să știți că le-am citit pe toate și mi-ați dat putere. Sunteți grozavi, am mai zis?
Acum, să vă fac o scurtă actualizare a situației, pe (cât de) scurt (se poate).
Mă foiesc prin bucătărie, pun vase curate la loc, vase murdare la spălat, d-astea…
Copilul mi se împleticește printre picioare cu diverse probleme urgente și foarte urgente, în timp ce organismul lui face niște mișcări care-mi amintesc în mod bizar de Michael Jackson.
Știi că viața unui câine e muuuuuult mai scurtă decât a ta, da? Ești conștient că la bătrânețe s-ar putea să orbească, să surzească, să sufere de incontinență, dureri de articulații și câte și mai câte? Și știi că va trebui să fii acolo pentru el și atunci? Oricât de tare ar durea? Și doare, crede-mă. Doare al naibii.
Iulia