idei și păreri în limita stocului disponibil
Vreau să încep prin a spune o platitudine, dar una extrem de reală – călătoria fiecăruia e exact asta: călătoria fiecăruia dintre noi.
Ceea ce veți citi aici este călătoria mea (sau mai bine zis, a noastră, pentru că am fost 2 pe drumul ăsta – Fritz, soțul din dotare, și cu mine) și nu reprezintă vreo „rețetă secretă” sau vreo „soluție magică” prin care să te trezești într-o dimineață și pac! ți s-au rezolvat toate problemele.
Am tot vrut să vă povestesc, dar cumva cred că încă nu am reușit să îmi revin din uluiala norocului care a dat peste mine săptămâna trecută. Iar norocul ăsta a fost, nici mai mult, nici mai puțin, decât faptul că am rămas singură acasă timp de patru, dada, 4 (patru) zile întregi.
Bine, prin singură se va înțelege cu câinii și pisica. Dar fără alte ființe umane în jur. Pentru prima dată în patru ani și ceva de când există fiul nostru copilul pe lumea asta, a fost plecat undeva fără mine, numai cu tatăl lui. Și asta nu numai preț de câteva ore sau o zi, ci timp de patru zile întregi-întreguțe!
Dacă zilele trecute, când scria Vasilescu despre grupurile de mămiki, am privit toată chestia cu umor, m-am distrat și cam atât (bine, asta mi-a atras ulterior expulzarea de pe un faimos grup, condus de o vajnică urmașă a lui Arsenie Boca, cu tot cu arătat cu degetul și plasat pe stâlpul infamiei, dar asta e o poveste pentru altă ocazie), azi m-am enervat de mi s-a umflat vena aia groasă, aia de se umflă rar, da și când se umflă, se umflă tare și face să iasă unguroaica din mine…
Dar mai întâi, o mică lămurire: ce sunt, mai exact, mămikile? (mic disclaimer: această definiție nu are pretenția de a fi exhaustivă, ci reprezintă strict punctul de vedere al autoarei) Așadar, mămikile sunt acea specie de ființe de sex feminin care au avut abilitatea de a da naștere unui pui viu și care, odată cu această realizare, au impresia că au căpătat și un soi de inteligență dincolo de nivelul unui muritor obișnuit.
Copilul urma să plece de acasă pentru 4 zile, împreună cu tatăl lui și împreună cu o fetiță plus tatăl aferent ei.
Excursia, planificată de mult și foarte așteptată. Toate bune și frumoase până în dimineața plecării. Când s-a dezlănțuit jihadul lacrimilor și jelaniei. Copilul nu mai voia neam să plece de acasă fără mă-sa.
Se trezește copilul de dimineață, de data asta fără a necesita asistență la trezire din partea părinților săi.
Coboară, se întâlnește cu tac-su.
Că tot a fost ieri zi cu Moș și cadouri și d-astea, m-am gândit să vă fac și eu astăzi un mic cadou și să vă ofer un interviu cu un domn aflat în floarea vârstei și în cea mai bună formă a vieții sale (ce, rotund e o formă, da?).
Așadar, azi vă ofer ocazia unică de a arunca o privire prin cotloanele minții lui Mihai Vasilescu – omul, bloggerul, legenda!
Cred că am mai povestit năzdrăvănia asta pe nețărmuritele cărări ale internetului, da cum poate nu toată lumea frecventează aceleași cărări, am zis să o relatez și aici, să îmi rămâie de aducere aminte peste câțiva ani, când am să mă senilizez și mai tare de atât.
Intro pentru cine nu cunoaște detalii: noi deținem în proprietate 3 bucăți câine. Tip Schnauzer, versiune Uriaș, culoare Negru Drac. Doi băieți și o fată. Programul lor zilnic include, pe lângă mâncat, kkt și dormit cu pârtzuri, și cel puțin o plimbare executată sub oblăduirea tatălui lor, distinsul meu soț, Fritz pre numele său.
Iulia