Singur(ă) acasă

Am tot vrut să vă povestesc, dar cumva cred că încă nu am reușit să îmi revin din uluiala norocului care a dat peste mine săptămâna trecută. Iar norocul ăsta a fost, nici mai mult, nici mai puțin, decât faptul că am rămas singură acasă timp de patru, dada, 4 (patru) zile întregi.

Bine, prin singură se va înțelege cu câinii și pisica. Dar fără alte ființe umane în jur. Pentru prima dată în patru ani și ceva de când există fiul nostru copilul pe lumea asta, a fost plecat undeva fără mine, numai cu tatăl lui. Și asta nu numai preț de câteva ore sau o zi, ci timp de patru zile întregi-întreguțe!

Iar ăsta este momentul în care aș dori să adresez sincerele mele mulțumiri distinsului meu soț Fritz, pentru că timp de patru zile a luat copilul și m-a lăsat să îmi fac de cap. Mulțumesc, Fritz! 🙂

Acu, să nu vă imaginați că în astea patru zile m-am destrăbălat într-un mod barbar, am rupt cluburile cu fetele și m-am întors acasă la 4 dimineața în fiecare zi. Deși, poate ar fi fost și asta o opțiune… Dar nu, n-am făcut asta, dimpotrivă.

Practic, aproape nu am ieșit din casă, ci mi-am petrecut majoritatea timpului singură, ca huhurezul, savurând liniștea și singurătatea. Să nu mă înțelegeți greșit, îmi iubesc soțul și copilul ca pe ochii din cap, dar astea patru zile ale mele cu mine au fost pur și simplu pansament pentru sufletul meu.

Băieții au fost plecați de vineri până luni. S-au urcat în mașină vineri pe la 8 dimineața și duși au fost. Ziua de vineri a trecut relativ ușor, dar și greu, în același timp. Ușor, pentru că mi-am propus să lucrez cât de mult pot în ziua asta, pe de o parte ca să pot avansa cât mai mult cu munca și pe de altă parte ca să mă pot bucura apoi de restul zilelor făcând, pe cât posibil, cât mai mult nimic. Ceea ce am cam și executat.

A fost însă și greu, pentru că, la un moment dat, pe drum, pe fiu l-a apucat jalea cea mare, că el vrea la mămica lui și nu mai vrea nici o excursie, nimic, ci vrea înapoi acasă și dă-i cu jale și dă-i cu necaz. Iar treaba asta, evident, mi-a rupt sufletul. Pentru că îmi doream ca excursia asta să fie una minunată pentru el, să își amintească cu drag de prima lui excursie cu tatăl lui, ca băieții, nu să fie amărât și să se jelească timp de patru zile. Mi-a fost milă și de Fritz, care s-a pregătit intens la rândul lui pentru toată călătoria și nu-mi doream nici pentru el să nu facă altceva decât să încerce să consoleze copilul.

Dar, până la urmă, după vreo două ceasuri de jelit și plâns cu muci și lacrimi de crocodil, copilul s-a liniștit și nici că a mai jelit apoi restul timpului. Ba când a venit momentul plecării înapoi spre casă, a decis că nu prea ține neapărat… Curat bipolar :))

Așadar, ziua de vineri a venit și a trecut, am muncit ca apucata și așa s-a făcut vreo 8 seara și mi-am dat seama că nu mâncasem nimic în ziua aia, așa că m-am dus la Mega și am făcut niște cumpărături. Unde prin „cumpărături” se va înțelege că am cumpărat toate mizeriile posibile, pe care altfel nu le mănânc cu anii, dar mna, dacă e să fie destrăbălare, să fie până la capăt.

Așa că mi-am umplut coșul cu chipsuri, alune, covrigei, maioneză (dada, nici măcar nu m-am ostenit să pun mâna să-mi fac singură o maioneză, am luat d-aia la borcan, care probabil n-a văzut ouăle decât în poza de pe etichetă) și altele asemenea. Și am venit acasă, am dat drumul la internet și m-am îndopat cu toate porcăriile. După care, evident, mi s-a făcut o grețică de zile mari, că deh, nici ficatu meu nu mare are dooj de ani, așa că am luat un colebil ș-un triferment și m-am dus să mă culc. A fost foarte straniu să nu trebuiască să pun pe nimeni la culcare în afară de mine însămi.

A doua zi, sâmbătă. Deși îmi propusesem să dorm până mi-ar fi bubuit capul de atâta somn, evident că deșteptul de Murphy n-a putut să nu-și bage coada, așa că m-am trezit pe la vreo 7. Am constatat cu nețărmurită bucurie că unul din câini suferise de o strașnică cufureală peste noapte, așa că mi-am început ziua cum nu se poate mai plăcut, adunând rahat de câine înainte de a-mi bea cafeaua. Partea bună a fost că, după această activitate urât mirositoare, eram deja trează lumânare, am băut cafeaua numa așa, de dragul de a o bea.

Și mi-am băut cafeaua aia, băi nene, până pe la vreo 11, așa. Și nu, nu mi-am făcut șapte cafele până la ora aia, ci pur și simplu am tras de aia pe care o făcusem de dimineață de ziceai că-s un hipster la Starbucks. Am tras ș-am tras de ea și am frecat marele internet de aveam impresia că o să ajung în curând la capătul lui și mai multe nu. N-am ajuns, în caz că vă întrebați.

Sâmbătă am fost însă mai harnică, adică n-am mai așteptat să se facă 8 seara ca să mă izbească foamea. Ba chiar îmi făcusem un plan măreț să gătesc ceva, că mi se făcuse poftă de niște orez cu legume (mda, știu, ciudate pofte mai am și eu).

Dar nu vă faceți griji, mi-a trecut destul de repede hărnicia, așa că m-am dus rapid la cumpărături unde, ce să vezi noroc (cred că de la rahatul de dimineață mi s-a tras), am găsit fix orez cu legume gata preparat, numai bun de încălzit și înfundat. Așa că mi-am cumpărat, am mai luat câteva chestii – de data asta am evitat de la distanță rafturile cu chipsuri și d-alea – și m-am întors înapoi în bârlog.

Mai avusesem eu și alte planuri mărețe, cum ar fi să ies cu câte un câine la plimbare, pe rând, dar după deplasarea la cumpărături mi-am dat seama că nu era deloc o idee bună, pentru că, nu-i așa, fiind deja în 10 decembrie, toate creaturile decerebrate au început să bubuie petarde și alte rahaturi de genul ăsta, de dis de dimineață până seara târziu.

Nu o să mă apuc să intru acum în detalii legate de ce le-aș face eu cretinilor ăstora, că s-ar putea ca postarea asta să se transforme în instigare la crimă prin tortură. Cert este că am anulat rapid planurile de plimbat câini, că ei, săracii, n-au nici o vină (nici noi, ăștialalți, de altfel) și nu avea sens să îi stresez inutil. Una peste alta, ziua de sâmbătă a trecut destul de alene, așa, fără vreun alt eveniment semnificativ sau interesant.

Ziua trei, duminică. În continuare mă stăpânea un sentiment ciudat, de fiecare dată când îmi dădeam seama că nu am de șters nici un alt fund decât al meu, că nu trebuie să pregătesc trei mese și patrusuteșapteșuna de gustări și nu trebuie să trimit pe nimeni la baie de 18 ori pe zi. Foarte straniu, vă zic.

Dar nu m-am lăsat învinsă și am continuat cu mare insistență programul de nefăcut nimic. Îmi propusesem să mă duc pe la mama, dar nici măcar asta n-am avut chef. Pur și simplu am simțit nevoia acută să zac precum o mitarcă. Nici măcar de citit nu am citit, deși altfel mă plâng oricui m-ascultă că n-am niciodată timp suficient să citesc. Dar efectiv, creierul meu intrase pe pauză și părea să nu fie dispus să funcționeze decât pentru strictul necesar: inspiră – expiră – inspiră – expiră – inspiră – expiră.

Duminică pe seară însă, am făcut totuși un efort supraomenesc și m-am dus scurt într-o vizită la prietena mea, al cărei soț și copil (unul dintre ei, că unul e încă agățat de țâța mă-sii) erau plecați împreună cu copilul și soțul meu.

Și am făcut efortul asta nu de altceva, decât de teamă că dacă mai stau încă o zi cu interacțiunea interumană așa de limitată, o să încep să uit limbajul articulat și o să mă apuc să comunic prin sunete guturale și dezarticulate, ca un cimpanzeu agitat.

Am fost așadar în vizită, am trăncănit vreun ceas, cred, vrute și nevrute, după care m-am întors acasă. Unde am dat din nou drumul la destrăbălare, adică m-am înfipt într-o cutie de înghețată și am mâncat, da, fix ca sălbaticii, direct din cutie. Fără pic de jenă sau remușcare.

Bine, în timp ce mă înfundam, mi-au căzut ochii pe logoul de pe cutie și am constatat că înghețata e făcută de ceva firmă care produce și detergenți, așa că, pentru o fracțiune de secundă, m-am întrebat oare ce dracu oi băga în mine. Da mi-a trecut repede, pe principiul „ce nu știi, nu te deranjează”.

Ziua patru, luni. Pe seară urmau să mi se întoarcă soțul și copilul, așa că m-am gândit că poate ar fi totuși bine să gătesc ceva, să îi aștept și eu cu o masă caldă, acolo, să nu fiu chiar cea mai denaturată mamă din Univers… Dar până m-am sucit și m-am învârtit, până m-am scărpinat sub scufie, încercând să compilez un meniu, ceva, m-a sunat Fritz de pe drum, să mă anunțe că se opresc undeva să mănânce, așa că să nu mă obosesc să gătesc. Mna, să fie primit, ce să mai și zic?

Am decis însă să încropesc totuși o supă cremă de cartofi cu praz și cașcaval, să fie pentru zilele următoare. S-a dovedit până la urmă a fi o idee bună, pentru că, deși mâncaseră pe drum și au ajuns târziu – undeva pe la 10 seara – și mă așteptam ca fi-miu să pice lat, dată fiind ora înaintată, mititelul avea alte planuri. Adică intrase pe modul termită și nici nu intrase bine în casă că deja a cerut de mâncare. Așa că l-am hrănit la aproape unșpe noaptea cu supă cremă, ce era să fac, să-l las flămând?

Ei, și uite-așa sau scurs cele patru zile de singurătate ale mele. Practic, absolut neinteresant și anost, însă atâââââât de bine pentru capul meu dus cu sorcova pe câmpii.

Întâmplarea (sau algoritmul feisbucului, naiba mai știe) a făcut ca, fix într-una din aceste zile, să îmi pice sub ochi un articol în care o tipă scria cum a plecat ea câteva zile în vacanță, fără soț și fără copil. Și cât de bine s-a simțit și ce bine i-a prins.

Pffff, nu vreți să știți ce jihad s-a declanșat în comentarii, că e o japiță nasoală și nu merită să fie mamă, că cum să faci una ca asta, să pleci de capul tău și altele din același registru. Aș fi vrut să mă enervez, dar nici măcar asta n-am putut. Că nu e de enervat, e trist. E trist ca un lucru atât de normal, cum este să îți dorești puțină liniște și singurătate, că ai sau n-ai copii, că ești sau nu căsătorit, că ai 20 sau 70 de ani, să fie privit cu atâta ură și desconsiderare.

Băi, jur, erau niște vituperări în comentariile alea, de ziceai că a scris femeia aia că și-a copt copilul la cuptor și l-a mâncat cu salată orientală. Ba pentru o clipă, mai că aș fi avut tendința să încep și eu să mă simt vinovată, că m-am simțit bine singură timp de patru zile întregi. Dar m-am scuturat rapid de tâmpenia asta și n-am putut decât să îi mai mulțumesc o dată în gând lui Fritz că mi-a ocazia asta.

Pentru că da, toți avem nevoie uneori de o pauză. Fix cum ziceam mai sus, nu contează dacă ai sau n-ai copii, dacă ești căsătorit sau locuiești cu părinții, dacă ești student, șomer sau pensionar. Uneori avem pur și simplu nevoie de un pic de aer pe care să-l respirăm fără să îl împărțim cu nimeni altcineva. Și e omenește și sănătos să fie așa.

E ok să vrei să îți auzi numai propriile gânduri timp de o oră, o zi sau o săptămână. Asta nu înseamnă nici că ești vreun dement căruia nu-i pasă de familie, nici că ești un asocial sălbatic, nici nimic de genul ăsta.

Una peste alta, ca să închei această prealungă și prolixă polologhie, zilele astea mi-au încărcat bateriile (și cred că și cântarul, la ce și cum am băgat sub nas, dar încă n-am avut curaj să-l întreb de sănătate, am ales să mă prefac că i s-au terminat bateriile) și mi-au oferit ocazia să fac ceva ce n-am mai făcut în ultimii patru ani – foarte mult nimic. Ceea ce vă doresc și vouă, măcar din când în când!