idei și păreri în limita stocului disponibil
Voiam să scriu textul ăsta încă din prima zi de când am ajuns aici, dar pe de o parte am zis să las să mai treacă niște zile, să văd dacă mi se vor confirma au ba lucrurile, iar pe de altă parte, nu știam exact de unde și-n ce fel să o apuc și cum să încep.
Vă povesteam ieri că am avut parte de o băbăciune acră, ofensată în simțiri de prezența uneia dintre potăile noastre pe plajă, respectiv în apă.
Întâmplarea a făcut însă ca, într-una dintre numeroasele plimbări pe care le prestăm zilnic cu câinii, să dăm în zona falezei de un cârciumar foarte prietenos.
Care cârciumar a fost absolut fascinat de cătzaua Hanna. Ce a urmat, aflați din articol 🙂
Pe lângă nenumăratele și omniprezentele pisici grecești, țara asta (cel puțin pe unde am bântuit noi) pare destul de pet friendly când vine vorba despre câini.
La fel și pe străzi, când ne plimbăm cu ei. Toată lumea zâmbește, eventual cere voie să îi mângâie, întreabă despre ei…
Toate bune și frumoase până când apare ea: baba grecească tip murătură, cu mâinile în șold și debitul verbal al unei mitraliere…
Nu știu dacă v-am mai povestit (foarte probabil da, dar cum sunt senilă, mai uit), dar eu la capitolul orientare sunt praf. Praf și pulbere. Vai steaua mea.
Mno, și dacă sunt atât de praf pe terra ferma, sper că vă dați seama că pe apă nu-s cu nimic mai brează.
Vorba marelui scriitor John Branch, nu știu alții cum sunt, dar noi… Băi băieți și fete, noi suntem niște catastrofe ambulante când vine vorba despre plecatul… voiam să zic în concediu, dar nu, nu ne rezumăm la atât.
Suntem niște catastrofe când vine vorba despre plecatul oriunde mai departe decât până la piață.
Tata a pățit o pățanie. Și anume, cumva, nu știu exact cum – că i-o fi apărut pe feisbuc, că i-a venit ceva mail, naiba știe, că relatarea poveștii a venit de la mama, care nu e chiar șefu’ la tehnologie și n-a reținut detaliile astea – a dat online peste ceva anunț conform căruia, contra modestei sume de 10 lei putea intra în posesia unui cort. De camping, cum ar veni.
Acu, trebuie să înțelegeți că ultima dată când au fost ai mei la vreun camping cu cortul, Elvis era încă adolescent și abia dispăruseră dinozaurii.
Iar următoarea dată când aveau vreun plan în sensul de a merge la campat cu cortul era cam la vreo 2 săptămâni după ce urma să înghețe iadul.
Deci nu e ca și cum un astfel de obiect ar fi avut vreo utilitate vreodată în gospodăria sau viețile lor. Ei bine, cu toate astea, tata a dat clic pe link și a plasat comanda. Pur și simplu pentru că o ofertă ATÂT de bună nu poate fi ratată.
Hai că taman am mâncat o felie de pită cu cașcaval și mi-am adus aminte de o chestie care mă face să mi se zburlească părul de pe ceafă de nervi: colțurile de pâine. Dacă nu înțelegeți despre ce naiba vorbesc, stați așa și nu plecați, că vă explic.
Sunt convinsă că, la fel ca noi, mulți dintre voi cumpărați (și) pâine gata feliată.
Ce mă scoate din toate mințile posibile este faptul că, la feliere, bănene, lasă oamenii ăia ditamai colțurile în ambele capete ale pitei.
Azi am tăiat o bucată de pâine, după care m-am uitat mișelește în stânga și-n dreapta să văd dacă mă vede cineva, m-am uitat cu atenție la cuțitul de pâine și…
Și cum stăteam eu așa, cumințică, bând o bere, fumând o țigară și ascultând cu atenție și îngrijorare bâzâitul dihăniilor de pe la geam (vă povestesc cât de curând și de asaltul căruia îi suntem supuși de câteva zile), reflectam asupra zilei ce tocmai se pregătește să se încheie.
Și mă gândeam că a fost o zi nici prea-prea, nici foarte-foarte.
Ia ziceți, cum stați cu reticențele? Indiferent că-s culinare, artistice, textile sau de orice altă natură?
Aveți, sau sunteți genul care încearcă cu mare plăcere orice chestie nouă, oricât de dubioasă ar putea părea la prima vedere?
Trebuie să vă fac o mărturisire: io n-am pungă cu pungi. Probabil că nu-s român 100%, așa cum decretează bunele tradiții că ar treb… oh, wait, eu chiar nu-s 100% român, că-s 50% ungure :))
Probabil așa se explică faptul că nu dețin o pungă cu pungi. Ba mai mult, detest cu pasiune orice fel de pungă, punguță, traistă sau sacoșică și nu știu cum să fac să scap mai repede de ele atunci când ajung la mine. Da, huo, o să mă calce Greta pe cap că ucid planeta, aia e!
Urăsc apa rece. O urăsc din tot sufletul meu. Urăsc să spăl vase cu apă rece, urăsc să mă spăl pe mâini cu apă rece și cel mai și cel mai tare urăsc să mă spăl pe față cu apă rece.
Nu, nu mă ajută, nu accept și nu tolerez spălatul pe față cu apă rece nici măcar dimineața. Că te ajută să te trezești, că te împrospătează, că hurr-durr… Numulțumesc, la mine sub piatră s-a inventat cafeaua. Iar dimineața, singurul lucru care ajută e cafeaua. Punct.
Când te lovește panica, rațiunea te părăsește. Sau nu știu cum o fi la voi, dar la mine cam așa funcționează.
Iar în ziua despre care vă povestesc, nici nu apucasem bine să-mi revin din prima sperietură, că soarta a decis să îmi mai testeze o dată sănătatea cardiacă.
Păi da, că dacă tot vine weekendul, și mai ales unul prelungit, se putea să ne plictisim noi în cel mai crunt mod posibil?
Că de îndesat pe la mare nu prea aveam de gând să ne îndesăm, la munte suntem deja, deci nu mai putem să punem și noi umărul la omorul de pe Valea Prahovei, deci e clar că urma să avem un weekend absolut anost, condimentat cel mult cu aventura coacerii unor vinete și a unor ardei pe grătar.
Dar pentru că lucrurile nu pot să fie niciodată atât de simple, iaca au venit și belelele.
Zilele trecute m-am împiedicat de niște texte care, printre altele, conțineau și niște statistici legate de măreața idee de integrare a diferitelor nații de imigranți prin țările mai cu apă caldă prin care au ajuns.
Posibil să îmi iau multe m*i pe baza textului ăstuia, dar nu-mi pasă. Pentru că realitatea, oricât am vrea să o cosmetizăm și s-o dăm cu parfum, tot un căcat sub un brad rămâne. Poate nu mai pute la fel de tare dacă e sub brad, dar tot căcat rămâne.
Ia să începem noi săptămâna cu un exercițiu de imaginație, unul utopic sau fantezist sau cum vreți voi să-i ziceți.
Imaginați-vă că pentru o zi ați avea puterea de a schimba ORICE pe lumea asta. Absolut orice. Ați putea face viața pe Pământ să dispară sau ați putea crea încă o planetă Pământ sau ați putea colora toate mările și oceanele lumii în violet liliachiu sau ați putea avea o avere incomensurabilă sau orice altă chestie care v-ar mai putea trece prin cap.
Daaaar… există și un schepsis 🙂
Dragi tovarăși și pretini, am fost anunțată de bunii oameni care fac posibilă ținerea online […]
De fiecare dată când cineva îndrăznește să exprime o opinie, hai să zicem, mai categorică pe un subiect – fie el efectul razelor de lună asupra galoșilor de gumă, fie comportamentul oamenilor prin aeroporturi ori discursul unei fete de liceu, invariabil trebuie să apară ăia care n-au nici un alt contraargument la opinia exprimată în afară de „Bueeeeei, nu e ok să generalizăm!!!”
Par egzamplu: vin eu și spun că razele de lună decolorează galoșii. Că eu am pățit-o, mi s-a stricat bunătate de pereche de galoși, așa că eu altă dată nu mai comit fatala eroare de a-mi lăsa galoșii în lumina lunii.
Fără nici un fel de excepție, cu certitudine de 100%, va apărea cel puțin o persoană care să zică: „Ba nu-i adevărat, eu am avut o pereche de galoși care n-a pățit nimic de la razele lunii, nu mai generaliza așa aiurea!”
Cum faceți, măi oameni buni, să nu vă mai apuce nervii ăia răi de la orice căcățiș?
Că io, cel puțin în ultima vreme, simț că mi se umflă tot mai des vena aia groasă de la cap și tare mi-e că într-o bună zi o să ajung dreq să mă vedeți pe la știri, că m-am luat la bătaie cu vreun mitocan în trafic ori m-a păgubit vrun funcționar public de doo părechi de pălmi.
Zic să vă întreb și pe voi, cei care vă mai faceți veacul pe aici – a fost ceva în aer zilele astea?
Iulia