Pentru prima dată după mult timp, mi-e din nou teamă.
Nu frică. Doar teamă. Teamă de ce va fi sau nu va fi, teamă de viitor, de incertitudini, de necunoscut.
Pentru prima dată după mult timp, mi-e din nou teamă.
Nu frică. Doar teamă. Teamă de ce va fi sau nu va fi, teamă de viitor, de incertitudini, de necunoscut.
…când ești mare, numa’ te joci.
Știți vorba asta? Dacă da, bravo vouă, sper că nu vi se aplică. Dacă nu, vă ilustrez eu cam cum se aplică ea în viața reală.
Să vedeți trăsnaie. Am avut ieri de treabă să înscriu potăile la ceva concurs de potăi.
De fapt, nu doar la „ceva” concurs, ci la ăl mai concurs dintre concursurile de potăi, adică la World Dog Show sau expoziția mondială a potăilor sau un fel de Olimpiada potăilor, cum ar veni.
Poza care însoțește acest text a generat oareșce reacții, care de care mai diverse. Mă refer aici la imaginea în sine, căci poza este redarea unei imagini care a existat și s-a întâmplat în realitate la un moment dat.
Dar să luăm lucrurile pe rând. Adică să începem cu introducerea și explicațiile.
Hai s-o dăm oleacă și în butoiul cu melancolii, că ce dreq să și faci pe frigul ăsta?
M-am declanșat, de fapt, de la un comentariu de pe fb la textul anterior, în care venise vorba despre ceaiuri.
Frați și surori, vin azi în fața voastră cu o problemă care, la noi în familie generează deja de niște ani buni o scindare gravă.
Se dă următoarea ipoteză: vrei să te servești tu pe tine însuți/însăți cu o felie de pâine cu unt și cu gem. Preferabil prăjită, că nu suntem sălbatici.
LE: vedeți de ce zic că am noroc cu voi? Că dacă nu mă trăgeați de mânecă, rămânea blonda cu un an în minus la numărătoare 🤣🤣🤣
3 ani de când am intrat în viețile voastre cu arme și bagaje, împreună cu grasa mea interioară.