Alandala

Dac-aș fi pentr-o zi președinte…

Ia să începem noi săptămâna cu un exercițiu de imaginație, unul utopic sau fantezist sau cum vreți voi să-i ziceți.

Imaginați-vă că pentru o zi ați avea puterea de a schimba ORICE pe lumea asta. Absolut orice. Ați putea face viața pe Pământ să dispară sau ați putea crea încă o planetă Pământ sau ați putea colora toate mările și oceanele lumii în violet liliachiu sau ați putea avea o avere incomensurabilă sau orice altă chestie care v-ar mai putea trece prin cap.

Daaaar… există și un schepsis 🙂

Alandala, Gânduri

În general, generalizările generale…

De fiecare dată când cineva îndrăznește să exprime o opinie, hai să zicem, mai categorică pe un subiect – fie el efectul razelor de lună asupra galoșilor de gumă, fie comportamentul oamenilor prin aeroporturi ori discursul unei fete de liceu, invariabil trebuie să apară ăia care n-au nici un alt contraargument la opinia exprimată în afară de „Bueeeeei, nu e ok să generalizăm!!!”

Par egzamplu: vin eu și spun că razele de lună decolorează galoșii. Că eu am pățit-o, mi s-a stricat bunătate de pereche de galoși, așa că eu altă dată nu mai comit fatala eroare de a-mi lăsa galoșii în lumina lunii.

Fără nici un fel de excepție, cu certitudine de 100%, va apărea cel puțin o persoană care să zică: „Ba nu-i adevărat, eu am avut o pereche de galoși care n-a pățit nimic de la razele lunii, nu mai generaliza așa aiurea!”

Alandala

Nervii capului ăia răi

Cum faceți, măi oameni buni, să nu vă mai apuce nervii ăia răi de la orice căcățiș?

Că io, cel puțin în ultima vreme, simț că mi se umflă tot mai des vena aia groasă de la cap și tare mi-e că într-o bună zi o să ajung dreq să mă vedeți pe la știri, că m-am luat la bătaie cu vreun mitocan în trafic ori m-a păgubit vrun funcționar public de doo părechi de pălmi.

Alandala

Amuzantul zilei

Bă. Dar să ai în jur de 30+ de ani. Să ai și un copil. Să nu pari, la prima vedere, că îți curge scuipat din gură. Iar minima ta logică (că de cultură generală dacă zic, mi-e teamă că mulți o să creadă că e înjurătură) nu îți poate face ăia 2 neuroni să gândească anumite lucruri, asta pentru mine e uluitor, de-a dreptul.

Alandala

Mici bucurii meschine

Ca să încheiem săptămâna asta într-o notă veselă și pozitivă, zic să vă povestesc 2 întâmplări din trafic care m-au făcut să rânjesc zilele astea. Că deh, ce e viața fără un pic de Schadenfreude la adresa nenumăraților speciali care frecventează șoselele patriei?

Alandala

Unde au dispărut capoatele?

Nu știu cum a fost la voi în copilărie, dar la mine bunică-mea a umblat în toată copilăria mea, până spre adolescență, dacă-mi aduc bine aminte, în capot.

Și bunică-mea nu era singura care purta așa ceva. Țin minte că era cumva uniforma gospodinelor capotul ăsta. Și, dacă nu mă înșel, cam a gospodinelor pensionare. Că pe mama sau pe alte mame ale prietenilor nu prea îmi amintesc să le fi văzut defilând cu așa ceva.

Alandala

Vești bune la început de săptămână

Dragii babei, azi am vești cu adevărat bune: am aflat cu mare bucurie că, dacă ești genul de om care procrastinează, n-o faci fincă ești o putoare ordinară, așa cum în mod eronat aveam eu impresia.

Ntz. Nici pe departe. Dacă procrastinezi, o faci fincă practic ești un drogangiu. Staaaați așa, nu închideți pagina, că n-a luat-o blonda pe arătură de tot. Stați cu mine, că vă învăț de bine!

Alandala

Ciudată mai e și mintea omului

Treaba stă în felul următor: am constatat în ultimii ani că nu prea mai sunt în stare să muncesc seara. Mai demult, până acum vreo 2 ani – cred, cu aproximație – după ce culcam copilul, mai băgam o tură de muncă, măcar vreo oră-două, așa.

Nu mai zic de vremurile când am pornit treaba asta cu freelancingul, când munceam 8 ore la slujba „de zi” și apoi veneam acasă și băgam uneori și până la 5 dimineața traduceri, iar apoi la 9 eram înapoi la birou. Dar alea erau vremuri AC – ante-copil.

Acum nu mai prea pot. Pur și simplu după o anumită oră creierul meu pare că nu mai funcționează cum trebuie. Sau, dacă stau să mă gândesc mai bine, creierul mai funcționează, dar organismul nu mai prea ascultă.

Cel mai des când mă trezesc nevoită să lucrez la ceas de seară mi se întâmplă să nu mă asculte degetele, pur și simplu. E ca și cum creierul dă comanda care trebuie, știu ce litere și în ce ordine trebuie să apăs, dar mâinile capătă parcă o minte a lor și se duc tot în bălării.

Și atunci mă frustrez și îmi dau seama că nu are sens, că ceva ce ar trebui să îmi ia juma de oră, să zicem, îmi va lua o oră sau chiar mai mult. Așa că, de cele mai multe ori, dacă nu arde și nu se prăbușește Universul, prefer să o las baltă și să mă trezesc a doua zi mai devreme ca să termin ce am de făcut.

Alandala

Ce-mi place de oamenii ăștia…

…nu!

Stați că vă spun imediat despre ce tip de oameni este vorba.

Este vorba despre tipul de oameni care vor ceva de la tine, dar nu-s în stare să ofere din prima toate informațiile de care ai nevoie, astfel încât să le poți oferi un răspuns clar, fără să mai fie nevoie de un ping-pong de mailuri, mesaje sau telefoane.

Alandala

O poveste cu clăbuci

Mi-a venit ideea textului de azi după ce am citit un alt articol, la care m-am apucat să scriu un comentariu kilometric.

Comentariu care, prin bunăvoința (sau, mai degrabă, lipsa ei) zeităților întunecate ale online-ului, s-a pierdut în niște neanturi digitale de unde n-am mai putut să îl scot.

Așa că m-am mutat pe tarlaua mea și m-am pus pe dat din degete.