idei și păreri în limita stocului disponibil
Când am plecat de la ai mei de acasă, să mă duc să trăiesc singură, de capul meu, printre străini, am aterizat într-o garsonieră din București, undeva lângă Gara de Nord.
Garsonieră cu dimensiuni un pic mai mici decât cele ale unei cutii de pantofi pentru un copil nu tocmai mărișor.
Trebuie să încep textul ăsta cu o precizare și un disclaimer.
Precizarea este aceea că mă simt 100% în asentimentul vecinului de la scara alăturată. A pus dânsul în cuvinte exact ceea ce simt și am simțit și eu în ultimele luni, săptămâni, zile.
Acu, că a trecut valul de entuziasm inițial pe care l-am resimțit probabil mulți dintre noi azi-noapte, zic că ar fi momentul să tragem adânc aer în piept, să ședem strâmb și să cugetăm drept.
Nu vreau (neapărat) să fiu eu aia care sparge bula de săpun de fericire născută azi noapte, dar cred că trebuie să fim capabili să facem un pas în spate și să privim lucrurile detașat și realist.
Am fost cât pe ce să declar azi ziua în care mă cert cu prѻștii pe interneți, că na, uneori mă mai plictisesc și eu. Da aparent nu suficient de tare, că am renunțat destul de repede.
Discutăm azi despre 2 categorii de prѻști – prѻstul fudul și prѻstul analfabet funcțional.
V-am mai povestit eu cu alte ocazii că pe la noi prin casă par să se întâmple uneori fenomene dubioase prin care diverse lucruri dispar în moduri absolut inexplicabile și de neînțeles.
Problema e că până acum au fost obiecte de mici dimensiuni (vezi casca din povestea de mai sus), dar acum molima disparițiilor pare să se întindă atât asupra unor obiecte tot mai mari – cum ar fi, de exemplu, ciocane.
Atenție, urmează un text posibil lung (încă n-am idee ce va ieși) și posibil dezlânat, posibil și cu niște văicăreli, naiba știe.
Așa că dacă n-aveți chef de așa ceva, mai bine dați cu skip de pe acum, să nu vă enervați c-ați pierdut vremea citind aberații. Mă rog, nu e ca și cum de obicei scriu numai cugetări profunde, analizând chintesența vieții, a binelui și a răului și despicând în 16 nodul gordian al tuturor problemelor existenței, da înțelegeți voi ce vreau să zic. Sper.
Voiam să scriu textul ăsta încă din prima zi de când am ajuns aici, dar pe de o parte am zis să las să mai treacă niște zile, să văd dacă mi se vor confirma au ba lucrurile, iar pe de altă parte, nu știam exact de unde și-n ce fel să o apuc și cum să încep.
Dar apoi am dat pe fb peste textul ăsta, scris de Oana Coantă, de la o cârciumă pe numele ei Bistro de’l Arte, din Brașov.
Iulia