Gânduri

Spui sau nu spui?

Să zicem că ai niște cunoscuți, un cuplu. Nu prieteni apropiați, mai degrabă genul pe care i-ai cunoscut prin intermediul altor prieteni. Dar au trecut de nivelul de cunoștințe ocazionale, vă mai întâlniți pe la sindrofii comune gen grătare, ieșiri la bere, din astea.

Nu sunt neapărat genul de cunoscuți care au tranziționat de la „cunoștințe” la „prieteni”, dar nici nu sunt niște complet necunoscuți pe care i-ai văzut o dată în viață și cam atât. Mna, sper că se înțelege cam unde bat și cam care e gradul de apropiere al relației dintre voi.

Bun. Să presupunem acum că sunteți într-o zi într-un loc (chiar nu contează detaliile, situația e pur ipotetică), în cuplu sau singuri. Și vedeți unul dintre membri celuilalt cuplu într-o ipostază care nu lasă loc de interpretări, însă nu alături de partenerul de cuplu pe care îl cunoașteți voi, ci alături de o altă persoană. Nu contează dacă îl vedeți pe el cu o altă tipă sau pe ea cu un alt tip. Ce contează e că ipostaza respectivă nu lasă loc de interpretări, e clar vorba despre o relație mai mult decât platonică.

Gânduri

Vineri 13

Vineri 13 … e azi. În caz că nu v-a venit până la ora asta nici o notificare pe telefon și n-ați apucat să citiți pe fb sau să vedeți pe instagram sau pe mai știu eu unde mai bântuiți voi, vă spune sora voastră: azi e vineri, 13 și cică e nasoală treaba.

Nu știu exact de ce, cum și în ce fel ar trebui să fie nasoleala asta și mi-e prea lene să caut acum pe gugle, dar dacă toată lumea zice că vineri 13 e nasol, apoi așa o fi, cine sunt io să contrazic lumea?

Gânduri

Cum e posibil așa ceva?

Și nu pot să nu mă întreb: CUM? Cum e posibil așa ceva? Cum pot oamenii ăia să fie empatici, să nu judece și să nu arunce cu rahat? Ce clic se întâmplă în capul lor, care le permite să facă uz de umanitate, chiar și atunci când exprimă o simplă părere, sub protecția anonimatului, pe internet?

Și, mai ales, nu pot să nu mă întreb ce e defect în noi?

Gânduri

Pi*da de la HR

Buuuun. Mă internez eu așadar, nu înainte de a anunța, evident, la corporație, că voi lipsi de pe plantație din motive medicale. Trece o zi de spitalizare, trec două. Și încep telefoanele. Prin care pi*da de la HR (și veți înțelege în curând de ce am ales acest apelativ deloc demn de o doamnă ce mă aflu) începe să mă ia la întrebări legate de concediul medical.

Adică, cum ar veni, să fac bine să produc concediul ăla, că nu merge așa, să lipsim cum ni se năzare, sub „pretexte” medicale. În primă fază, am fost așa năucită, încât nici măcar n-am putut să mă enervez. Am fost pur și simplu foarte politicoasă și i-am explicat că nu am primit încă concediul medical, deoarece sunt în continuare internată și nu se știe exact cât voi mai sta acolo. S-a decretat mulțumită pentru moment.

Copii

Ce vrei să mănânci? Despre alegeri și decizii

Concret – ce fac eu azi? Decid că nu știe ce vrea să mănânce și îl las în boii lui până îi va veni vreo idee de hrană pe care ar dori să o îndoape? Păi nu e bine, că e posibil să rămână nemâncat, deci stricăm copilul.

Și apoi, dacă îi vine vreo idee, ce fac? Mă execut bătând din călcâie întru mulțumirea micului dictator? Nu e bine, că se învață că mă-sa n-are altă treabă decât să îi stea la dispoziție oricând și oricum. Stricăm copilul și imaginea lui despre lume și rolul femeilor în societate.

Îi fac de mâncare ce-mi trece mie prin tărtăcuță? Iar nu-i bine, că-i răpesc independența. Deci stricăm copilul.

Gânduri

Vai, da’ ce o să zică lumea?

Zilele trecute scriam cum am reușit să mă plimb prin lume încălțată în papuci de casă roz, cu șosete cu reni și Moși Crăciuni și îmbrăcată-n treningul în care stau în casă.

Și a fost un comentariu pe facebook care mi-a atras cumva atenția. Era o doamnă sau domnișoară acolo, care spunea ceva de genul – parafrazez – că i se pare că trebuie să mă iubesc tare mult, de am curaj să fac una ca asta, să ies în lume așa, fără să îmi pese ce spune sau ce crede lumea.

Pe moment, nu am dat prea mare atenție chestiei ăsteia, dar cumva, o zi sau două mai târziu, mi-a revenit în minte. Și mi-am luat câteva clipe să mă gândesc dacă oare chiar așa o fi. Dacă așa a fost mereu sau dacă e o chestie mai recentă. Și am tras niște concluzii.

Gânduri

Unele lucruri sunt pur și simplu inutile…

Cum zicea cineva pe net, pe undeva, la un moment dat, chiușorul era cea mai scurtă cale să rămâi păgubit de vreun deget-două sau, eventual, de vreun ochi, dacă erai mai ghinionist. Dar mna, eram copii în anii ’80, prea multe opțiuni de „entertainment” nu aveam. Și, subliniez încă o dată – eram copii, da?

După care am crescut și am ajuns la vârsta la care IQ-ul ar trebui, teoretic, să ne depășească numărul de la pantof. Așa că, nici pe mine, nici pe cei din jurul meu, nu ne mai amuză niște chestii care bubuie, pur și simplu, ziua în amiaza mare. Efectiv, mie uneia nu mi se pare absolut nimic spectaculos, amuzant ori sărbătoresc să aud o mizerie pocnind la doi metri de mine și să simt miros de sulf. Posibil să fiu tâmpită și să nu înțeleg io distracția, mai știi?