IuliaDacă tot s-a inflamat tot internetul zilele astea pe tema lui Teambuilding, am zis să mă uit și eu la el, să îmi dau seama în ce tabără să mă încadrez – a opăriților fierți pe von Trier și Tarkovsky, care nu mai suportă atâta „nămol” cinematografic, sau a ălora care consideră că o hăhăială nu poate strica și nu, culmea, nu te face mai prost. La fel cum ne-uitatul la Teambuilding nu te face neprost.
Nfine. Divaghez. Nu mă apuc să fac aici recenzie de film, nici nu mă pricep, nici n-am pretenții că aș fi în stare. Ce vreau să vă povestesc însă are o oarecare legătură cu filmul, în particular cu personajul matracucei de la HR.
Unii dintre voi poate știți, am avut și eu parte de viață la corporație. Am urât din tot suflețelul meu mic și negru corporația aia și am disprețuit profund fiecare minut petrecut acolo. Motiv pentru care nici n-am făcut prea mulți purici p-acolo.
E, întâmplarea a făcut însă ca, în perioada în care eram angajată la corporație să am o problemă medicală. Care a impus spitalizare timp de mai multe zile. Nu are importanță ce problemă a fost, ideea e că eram internată într-un spital din Brașov care, pe vremea aia nu era deloc departe de nivelul anilor 70-80. Atât din punct de vedere al dotărilor, cât și al curățeniei și ce mai vreți voi.
Ca să vă faceți o idee, era undeva prin anii 2010, poate 2011, iar femeile de servici spălau pe jos cu teul. Mulți dintre voi, dacă sunteți mai tineri, nici măcar nu știți ce e ăla un teu. Vă explică sora voastră acu. Teul ăla a fost strămoșul mopului. Era, după cum îi spune numele, un instrument în formă de T, cu o coadă și un laț transversal la capătul ei, fixat cu 2 alte șipci de coada aia, pe care femeile de servici înfășurau o cârpă udă (eventual înmuiată și în clor, în cazul spitalelor) și cu care se spălau podelele.
Acu, că se spălau e puțin exagerat, că practic, mai mult se plimba mizeria de colo-colo, da mă rog. Na, cert e că acel spital brașovean, în anii 2010, folosea teul. Deși vă jur, se inventaseră deja mopurile. Știu asta pentru că aveam acasă, deci mai mult ca sigur nu erau vreun obiect de lux sau inaccesibil publicului larg.
Iar dacă ăsta era nivelul ustensilelor de curățenie în respectivul spital, cred că vă puteți imagina cam care era nivelul celorlalte echipări… Nu mai intru în detalii despre cum arătatu așternuturile, noptierele ori băile, că mi se încrețește carnea pe mine și nu-mi face nici un fel de plăcere să rememorez acea perioadă.
V-am plictisit cu această introducere excesiv de lungă ca să vă formați o idee despre cam care era starea mea psihică în acel moment. Pe lângă faptul că aveam o problemă medicală, mai eram internată și într-un spital vai mama lui și nici nu aveam habar cât urma să stau acolo. Doctorița mea, un om mai mult decât minunat, de altfel, îmi spusese doar atât: până se rezolvă.
Buuuun. Mă internez eu așadar, nu înainte de a anunța, evident, la corporație, că voi lipsi de pe plantație din motive medicale. Trece o zi de spitalizare, trec două. Și încep telefoanele. Prin care pi*da de la HR (și veți înțelege în curând de ce am ales acest apelativ deloc demn de o doamnă ce mă aflu) începe să mă ia la întrebări legate de concediul medical.
Adică, cum ar veni, să fac bine să produc concediul ăla, că nu merge așa, să lipsim cum ni se năzare, sub „pretexte” medicale. În primă fază, am fost așa năucită, încât nici măcar n-am putut să mă enervez. Am fost pur și simplu foarte politicoasă și i-am explicat că nu am primit încă concediul medical, deoarece sunt în continuare internată și nu se știe exact cât voi mai sta acolo. S-a decretat mulțumită pentru moment.
Apoi m-a sunat din nou a doua zi. Să mă întrebe unde e concediul medical. Și cam cât mai am de gând să absentez de la post. I-am explicat din nou, cu calm, care este situația. Ba chiar, într-un moment de sinceritate stupidă, probabil sperând la o frântură de empatie, așa, ca de la femeie la femeie, i-am povestit toată problema. Tot ce a reușit să cace pe gură a fost: „Mda, bine, păi să mă anunți când îmi poți trimite concediul ăla, da?”
M-a sunat apoi din nou, în aceeași zi, pe după amiază. Deja simțeam că mi se cam uzează siguranțele. Mi-am păstrat totuși calmul, am repetat aceeași poveste și apoi am sugerat că poate aș putea încerca să obțin o adeverință de la medicul curant sau o copie a fișei de internare. Și asta pentru că efectiv aveam senzația că nu mă crede că sunt în spital. A mormăit ceva ce suna a aprobare și m-a lăsat în pace. Pe moment.
Nu mai lungesc pelteaua, ci vă fac un rezumat a ceea ce a urmat: nu mai țin minte exact câte zile am stat internată, să fi fost undeva între 5 și o săptămână. Și în fiecare ziulică petrecută în spital, vaca aia m-a sunat de cel puțin 2 ori. Iar dacă, din întâmplare, nu îi puteam răspunde, mă trezeam instant cu două-trei sms-uri, care de care mai imperative și mai categorice.
Ajunsesem efectiv să îmi fie groază de telefon. Când auzeam soneria aia, simțeam că-mi vine să-mi iau câmpii. De parcă nu era suficient faptul că eram internată, și asta nu de bine ce-mi era, o mai aveam și pe pi*da aia să îmi toace nervii mărunt-mărunt cu ceva ce, până la urmă, oricum aveam să îi prezint odată cu întoarcerea la serviciu.
Și fix de vita asta cu care m-am intersectat eu în viața reală mi-a amintit și aia din film. După cum zicea Pândaru într-o postare pe fb – nu-s deloc vreun fan al domnului, pur și simplu mi-a apărut în feed postarea și am citit-o parțial, adică fix citatul pe care vi-l las aici: „[…] Nicoleta de la HR, personificarea supremă a corporatistului înșurubat în organizație, fără păreri personale, schimbătoare după opinia șefului, fără nici cea mai mică remușcare sau rușine, ajunsă într-un stadiu de depersonalizare încât nici nu mai contează ce trebuie să facă sau să zică. Lipsită de orice empatie, e gata să râdă și să plângă la comandă, să muște sau să lingușească după cum bate vântul din partea conducerii, ticăloasă fără resentimente […]”.
Fix așa o văd și eu pe idioata de care am avut eu parte. De ce m-a frecat zile în șir la cap, absolut inutil? De ce atâta lipsă completă de empatie și de ce atâta înverșunare să obțină de la mine un rahat de hârtie pe care, așa cum ziceam, oricum aș fi dus-o? Nu știu nici până în ziua de astăzi.
Ce știu cu siguranță e că atâta dispreț și ranchiună rar mi-a fost dat să simt față de o altă ființă umană. Și rar mi-a mai fost să dau peste o persoană atât de infectă, pe care pur și simplu să nu o intereseze nici că eram cu fizicul și psihicul la pământ, nici că habar nu aveam cât naiba trebuia să stau în spital, nici absolut nimic decât să își obțină căcatul ăla de hârțoagă, ca să își poată bifa listuța de To-do.
Nu cred că mi s-a mai întâmplat, nici până atunci, nici de atunci, ca un om să mă facă să mă simt atât de umilită, jignită și, pur și simplu, ca și cum nu aș fi fost o ființă umană, ci doar un oarecare rahat cu ochi, legat de care tu, măreț zeu al HașeRului ai de bifat un task și atât. Senzația de care am avut parte a fost că ori avea o treabă cu mine, un om, ori cu o masă sau un filtru de cafea, cam tot aia era în dovleacul vacii ăleia.
În general mi se mai întâmplă să mă enervez pe oameni, mai ales dacă eu nu le-am greșit cu nimic iar ei se poartă cu mine ca cu un rahat. Dar de cele mai multe ori îmi trece după o zi, două și aleg să îmi văd de viață. Ei, vă dau cuvântul meu de onoare că pe ființa asta o urăsc din străfundurile făpturii mele, lăuntric și visceral și că, dacă m-aș întâlni cu ea pe stradă, aș scuipa-o între ochi fără o fracțiune de secundă de ezitare. Și asta deși au trecut mai mult de 10 ani de atunci.
De altfel, mi-am satisfăcut oarecum această pornire în ziua în care mi-am dat demisia, zi în care i-am spus fix în față cam care e părerea mea despre ea și atitudinea ei, folosind niște cuvinte nu tocmai… politicoase, să zicem.
Din păcate, chiar s-o scuip n-am putut, că mai era cineva prezent în încăpere și mi s-a părut sub demnitatea mea. Dar dacă viața ne va mai intersecta vreodată căile, deși e un gest absolut abject, vă dau cuvântul de onoare că o oarecare cantitate de secreție salivară va face trecerea din cavitatea mea bucală înspre tegumentul ei facial.
Monica, oriunde ai fi, kind reminder: sper să te ia dracu!
Bai eu dau cu sapa in corpo world de vreo 20 de ani more or less si am vazut good HR si bad HR gen pi*da asta fara pic de creier care te freca cu telefoane.Pe langa ca e o persoana total lipsita de empatie mai este si proasta pe deasupra si necunoscatoare a legislatiei ori prietena cu cineva din departamentul tau care a rugat-o sa te frece pt ca era ofticat/ofticata ca esti tu in medical si cumva probabil trebuia sa iti faca backup ca altfel nu imi explic de ti-ar cere un certificat medical care clar se elibereaza dupa ce iesi din spital si trebuia vizat de medicul de familie( nu stiu daca acum mai este la fel dar in anii aia asa era de fapt medicul de familie scria medicalul in sine bazat pe fisa de externare ca sa fie decontat de CNAS).Deci si proasta si rea asta este combinatia “ideala” in formarea unui bully, creier mic dar veninos.Ce am observat lucrand in corporatii cu peste 50000 de oameni ca incompetentii sunt rai visceral, altfel nu stiu sa iasa in fata decat cu rautati care posteaza “dedicatia” lor catre mama corporatiei, asa arata ei ca le pasa de companie si daca au sefi la fel de incompetenti ca ei iaca o pui de o functiune intreaga toxica de care precum stim nu este usor sa scapi.
Dada, exact cum zici – și proastă și rea. Asta e singura explicație pe care am găsit-o și eu. La mine în departament sigur nu a fost nimeni care să ceară așa ceva (recte șefa mea directă, care era o fată bună ca pâinea caldă și corectă până în pânzele albe), deci toată mizeria asta a fost categoric inițiativa vitei. Ăsta e și motivul pentru care acu, la peste 10 ani distanță, tot o disprețuiesc din tot sufletul 🤢
Ma simt ( și eu sunt Monica) …. Oricum ar fi lumea asta se îndreaptă spre idiotie adică nu pricep de ce ar suna la nesfârșit pe aceeași întrebare pe care o aflase deja în prima oara de sunat… e greu sa notezi ,sa scrii și sa ai deja idee? Adică dacă mi ai zis ieri prima oara când te am sunat ,eu una as nota dacă nu ma tine neuronul sau sunt eu defecta? Filmul ,eu una l-am luat ca atare ,o parodie de relaxat neuronii ,de ce să mă inflamez? Filmele le iau ca atare, nu încep sa deraiez aiurea ,ca asta sunt filme. Drept ca unele sunt mai bune ,altele mai proaste dar ,sunt doar filme…
Ete na, acu ar însemna să se simtă toate Monicile din lume 🙄
De ce a făcut asta, nu știu nici până în ziua de azi. Am 2 presupuneri – ori pură răutate, ori exces de zel tradus prin tâmpenie pură. Posibil să fi avut impresia că vreau să trag țeapă corporației, lipsind de la muncă “nejustificat”, probabil, în opinia ei 🤷♀️
Tantile de la HRul românesc sunt mai rele si mai ingânfate decat cele din afara. Ele sunt mai dăstepte. Mie mi-a spus una, cand ma apropiam de 30 si cand inca mai scria pe contractul meu de munca – asistent, ca mi-am ratat viata. Ca daca inca esti asistent de … la 30 de ani nu mai te angajeaza nimeni pe o functie mai buna. Uite ca acum sunt pe alte meleaguri si am o functie ceva mai sus de functia ei de HR minunat de dumnezeiasca.
Nu știu dacă or fi mai rele sau nu decât alea de prin alte părți, dar rele cu crăci cu siguranță sunt, din păcate 🙁
Îmi pare rău pentru experiența ta, paricopitata de la HR nu avea absolut nici un drept să te toace la cap cu concediul. Scrie şi pe spatele lui: “se va preda la serviciul de Resurse (in)Umane până la cel târziu data de 5 a lunii următoare celei pentru care s-a eliberat”. @Aura-până la pandemie trebuia într-adevăr vizat şi la medicul de familie, de atunci (iunie 2020) nu mai este necesar.
Din fericire cam peste tot pe unde am lucrat lumea a fost înțelegătoare, având în vedere multiplele probleme şi concediile aferente. Dar a fost o fază când a trebuit să iau concediu medical la vreo lună după ce-l epuizasem pe cel de odihnă (eram în ultimul an de rezidențiat la interne, se băteau toți medicii să lucreze cu mine). Mă sună disperată asistenta şefă să întrebe cam cât mai am de gând să stau în concediu, fiindcă e scandal pe secție-cel mai al dracu’ medic rămăsese fără rezident şi nici unul nu voia să lucreze cu el, eu fiind singura cu care se înțelegea bine 😀😀
Dada, parcă așa țin și eu minte, că se viza de medicul de familie pe atunci. Evident că mi-e absolut imposibil să cred că nu știa asta, cred că pur și simplu era rea cu crăci. Sau tâmpită cu ciucuri. Nu mi-e clar. Dar cert este că m-a făcut să mă simt groaznic, la momentul respectiv.
Tipa de la HR de la corporația la care dau eu cu sapa e chiar de treabă. Deci nimic de zis pe subiect.
Dar nu știu ce te face pe tine sa crezi ca teul nu mai exista in spitale. Ca eu am fost internata la pediatrie cu copilul si la ora 7 fix intra teul in actiune. Nu-ți zic orasul ca facem de ras capitala culturala europeana.
Insa exista si spitale mai evoluate, la Marie Curie se schimba carpa de la mop in fiecare salon.
Mă bucur să aud că mai există și tăntițe HR-iste de treabă pe lumea asta!
Iar legat de unealta diavolului: serios?!? Ai de capu meu! Nu pot să cred că încă mai poate folosi cineva așa ceva!
Din fericire, singurul spital pe care l-am mai „frecventat” de atunci a fost maternitatea din Bv, unde condițiile sunt mega super faine și da, au mopuri femeile alea…
Stai, ca se poate si mai rau🤦♀️ criza de spate din ianuarie pt ca lucram cate 10-12 ore/zi, bagat medicamente cu carul, ca abia am inceput proiectul si nu pot sa imi iau medical, ca se duce dracului tot. Inceput de mai, nu mai puteam sa imi mosc picioarele, gen deloc, nici sa merg la baie, nu mai zic ce dureri crunte aveam, calmantele nu mai aveau niciun efect, intrebare de la HR si TL” dar nu poti sa lucrezi deloc, nici din pat?”. Fast forward 12 mai, ziua in care am fost operata pe coloana, joi dupa amiaza primesc mesaj de la p*zda p*zdelor :” luni te intorci la lucru?”. M-am intors dupa 5 luni, ca sa imi spuna bovina ca trebuie sa le multumesc ca m-au primit inapoi, nu vrei sa stii ce a fost la gura mea, dar au zburat niste p*le si niste ITM-uri de numa, instant a schimbat placa, ca nu asta a vrut sa zica. Mai e nevoie sa specific ca mi-am bagat picioarele/demisia si s-a dus dracu’ proiectul? Cateodata imi era mila de cat de neted ii era creierul
Aoleu, m-ai luat la faza asta! 😳
Ăștia nu-s oameni, sunt amibe fără pic de creier, nici măcar d-ăla neted! 🤢
Imi e si frica de HR de la actuala companie, e prea normal si dragut, I am waiting for the other show to drop. Tipul se da peste cap sa fie totul ok si mie sa imi fie bine. E prima data in viata mea cand mi s-a cerut feedbak dupa interviu, gen cum ti s-au parut oamenii, exista chimie, crezi ca ti-ar placea sa lucrezi cu ei, etc. Si e o companie cu vreo 3000 de angajati global, nu zeci sau sute de mii cum sunt cele pt care am lucrat inainte
Aoleu, da, cunosc sentimentul, când ceva pare too good to be true, de obicei (din păcate), se dovedește că it IS too good to be true. Îți țin pumnii să nu se adeverească de data asta 🤞
Te înțeleg. O experiență super nashpa rămâne în amintire. O băgăm într-un “sertar” al creierului, îl încuiem, dar uneori ceva ne aduce aminte și iese fantoma din sertar… Unii nu pot avea empatie sau se dezumanizează pe parcurs. Am citit recent “Jurnalul lui 66” de Alexandra Furnea, supraviețuitoare a incendiului din “Colectiv”- o carte răvășitoare- apropo de (unele) spitalele din România și de tipuri de oameni.
E normal să-ți verși năduful prin cuvinte, măcar. Îți doresc să nu mai cunoști niciodată astfel de oameni.
Da, așa e, unele chestii nasoale rămân undeva, adânc, dar rămân.
Eu ne doresc tuturor să nu (mai) avem parte vreodată de astfel de creaturi.
Iuuuui , te-am gasit intr-un sfarsit 🥳
Ignora cererea de prietenie , blogul vroiam sa-l gasesc si nu stiam cum , te cautam cu alt nume de familie , asa retinusem eu de pe blogul domnului V . Bine te-am gasit si o sa te citesc cu mare placere !
In vremuri apuse intr-o firma aveam si noi un asemenea specimen , nu de putine ori am tipat la ea sa priceapa , parca numai asa functiona .
Aaaa, deci nu vrei să fii prietenă pe fb cu mine. Bineeeee :)))))
Din păcate, cred că e prea târziu pentru tine, că adineauri am dat o serie de accepturi, așa că va trebui să mă suporți 😁
Aveam într-adevăr alt nume de familie, dar dacă tot mi-am tras blog, am zis să devin și online femeie măritată, nu numai offline :))
Anywayz, mă bucur că ai ajuns pe aici.
Pfff, oare de ce cu unii oameni nu te poți înțelege cu frumosul? 😒
Iulia , am zis sa nu deranjez dar bine ai facut ca mi-ai dat accept ca numai prin FB pot sa citesc articolele , este diferit fata de blogul domnului V . Sper ca nu eu te-am suparat ?
Să știi că te poți abona pe mail la articole, la fel ca la Mihai 🙂
Ca de la blondă la blondă, te înțeleg perfect :)))
Aaaa, scuzati sunt blonda si pe jumatate senila :)))) Si eu urasc sa tip sau sa ma cert , dar cand vad ca sunt luata de proasta , iese olteanca din mine . Olteanca mea seamana cu unguroaica ta 🙂