Nu știu dacă v-am mai zis, dacă da, mă iertați, că mă știți de senilă, dacă nu, vă spun acum: plăcerea mea vinovată e să mă uit pe youtube. Nu, nu la videoclipuri cu pisici și căței, că de d-astea am parte zilnic. Îmi place să mă uit la lucruri care să îmi folosească la ceva. De exemplu, mă antrenez să îmi înving procrastinarea uitându-mă la clipuri despre cum să învingi procrastinarea în mod eficient. Încă mai studiez :))

Ei, unul dintre canelele la care mă uit este al unei influențărițe din UK. Tipa are 3 copii și postează mult conținut orientat spre mame – curățenie, rețete, organizare, d-astea. Dacă sunteți curioși, canalul ei e ăsta. Și pentru că îi merge așa bine canalul, a decis să vrea cumva să ofere ceva înapoi comunității ei, așa că a decis să lanseze o nouă serie de clipuri, în care merge să facă curățenie acasă la oameni care o urmăresc și care au nevoie de ajutor în sensul ăsta. Gratuit, firește.

Și zilele trecute (luni sau marți, nu mai știu exact) a lansat primul clip din această serie. Respectiv a mers acasă la o tipă cu doi copii, unul de vreo 2 și unul de vreo 5 ani, să îi facă curățenie, pentru că tipa chiar avea nevoie.

Băi, vă zic sincer, când am văzut primele secvențe cu ce era în apartamentul ăleia, n-am știut cum să înșfac mai repede pietrele, să le arunc. Serios, horror e puțin spus. Era așa, o chestie între tifos, tetanos, hepatită, difterie și dizinterie, toate laolaltă și încă ceva peste. Și, evident, nu am putut să nu judec și să nu mă întreb cum naiba poate cineva să ajungă în halul ăla.

Iar răspunsul nu a întârziat să apară. Povestea e următoarea: tipei i-a murit anul trecut partenerul. Omul avea 39 de ani, a făcut AVC și în câteva ceasuri a fost dus. Iar asta s-a întâmplat cu o zi sau două înaintea zilei de naștere a copilului mare (care are 5 ani, da?). Tipa și-a piertdut apoi slujba. Și bomboana pe colivă – a făcut ceva rupturi de disc pe la coloană, de aproape nu se mai putea mișca. Dacă vreți să vedeți toată povestea, clipul e aici.

Pe scurt, femeia asta și-a luat de la viață câteva șuturi în cur destul de nasoale, și toate într-un interval extrem de scurt. Inevitabil, mi-a trecut rapid orice urmă de judecată și cârcoteală la adresa curățeniei din casa ei, pentru că era clar că femeia era la limita supraviețurii cu psihicul.

Și una dintre chestiile care m-a frapat a fost faptul că, în ciuda dezastrului (și dacă aveți răbdare să vă uitați la clip, o să vedeți că dezastru nu e deloc o exagerare) din casă, camera copiilor era curată. Era cumva singura încăpere din casă pe care părea să fi avut puterea să o mențină ok.

E, dar trecând peste toate chestiile astea, treaba care m-a uimit cel mai tare a fost următoarea: la momentul la care m-am uitat eu la clip, avea vreo 20.000 de vizualizări și vreo 200 și ceva de comentarii. La momentul la care scriu articolul ăsta, clipul are vreo 35.000 de vizualizări și vreo 500 și ceva de comentarii. Și m-am obosit să le citesc pe toate, din pură curiozitate. Iar ce am găsit acolo m-a lăsat destul de paf.

Oameni buni, din 500 și ceva de comentarii, unul singur era oarecum negativ, adică ceva de genul că „nu e ok să lași casa să ajungă așa, că nu e corect față de copiii ăia”. Cam ăsta era nivelul maxim de hate.

În rest, comentariile se împărțeau cam în trei categorii – ăia care o apreciau pe tipa care și-a oferit ajutorul, ăia care își exprimau compasiunea față de tipa care a primit ajutorul și o combinație a celor două variante.

Și nu pot să nu mă întreb: CUM? Cum e posibil așa ceva? Cum pot oamenii ăia să fie empatici, să nu judece și să nu arunce cu rahat? Ce clic se întâmplă în capul lor, care le permite să facă uz de umanitate, chiar și atunci când exprimă o simplă părere, sub protecția anonimatului, pe internet?

Și, mai ales, nu pot să nu mă întreb ce e defect în noi? Că în bula internautică românească, după cum probabil bine știți, nu poți nici măcar să zici Bau! fără să te trezești cu minim două-trei înjurături, comentarii negative, jigniri și altele asemenea. Și aici, cu toată rușinea, mă includ și pe mine. Pentru că, așa cum v-am spus la început, în primul moment, și eu am judecat. Și eu m-am oripilat. Și asta în calitate de persoană care ar funcționa cu dragă inimă non-stop pe principiul „meh, lasă că facem mâine”. Deci cu o oarecare muscă pe căciulă ar fi trebuit să mă simt și eu, că nu-s nici pe departe vreo Martha Stewart sau vreo Marie Kondo.

Dacă ar veni acu cineva la noi în vizită, ar constata, de exemplu, că avem pe podea un nivel de glod care ar permite cu ușurință plantarea unor semințe și obținerea unor răsaduri de toată frumusețea. Pentru că potăile din dotare au fost duse la plimbare în natură, iar datorită acestei minunat de ploioase și noroioase vremi, au adus cu ei cam jumate din glodul pe care l-au găsit în pădure. Iar eu n-am să pun mâna pe aspirator până când câinii nu vor fi perfect uscați și nu va fi căzut de pe ei tot ce au cărat în casă. Deci, practic, măcar câteva ceasuri, stau în jeg.

Și, cu toate astea, am judecat. Ok, mi-a trecut repede după ce am aflat toată povestea, dar în prima clipă am aruncat piatra. De ce? Ce e oare înrădăcinat atât de profund în mentalul nostru încât ne face să vedem din prima răul, urâtul, negativul? Să judecăm și să vrem să părem mai buni decât suntem? Ce ne-a ucis empatia? Ce ne-a înrăit așa de tare?

Habar n-am. N-am nici o concluzie. Poate doar un ușor gust amar, în mod paradoxal. Pentru că, deși am văzut atâtea reacții pozitive, nu pot să nu mă gândesc că, dacă o astfel de chestie care ar fi fost publicată în părțile românești ale interntetului, ar fi atras atâta ură și atâtea înjurături și atâtea comentarii superior-grețoase de s-ar fi blocat serverele întregului www. Și mă mai întreb o dată: oare de ce?

17 thoughts on “Cum e posibil așa ceva?

    1. De acord, nu exagerezi. Dar reiterez întrebarea – de ce? De ce la noi se manifestă mai acut răutatea asta? Sau mi se pare mie?

    2. Nu ți se pare …. așa a fost mereu ,poate nu am văzut noi sau nu ne a lovit ….

  1. Homo homini lupus.
    N-am în schimb răspuns de ce la unii e mai lup decât la noi.
    Să dăm vina pe “greaua moştenire” n-are rost..sunt deja generații noi crescute în “libertate” dar care se comportă la fel ca înaintaşii înrăiți de vremuri. Dar nu ştiu sincer de ce..

  2. Mai eu avut multă vreme aceasta problema pana sa am făcut terapie niste ani in urma si o lunga perioada.Vine din modul cum am fost crescuti, nu neapărat parintii dar mediul.Am crescut si inca crestem cu extrem de multa critica negativa si delic constructiva.Am fost comparati vesnic cu varul, copilul vecinului name it cum ala poate si noi nu sau extrema cealaltă vai ce minunat esti și băsina iti miroase a Chanel si ce urati și proști sunt altii.Daca e prima variantă atunci instinctul de a rade sau judeca pe altul mai prost decat tine vine din dorința de a oarea superior daca e cealdlta probabil ca mama a crescut un sociopat narcisit.Totul se rezuma la mediul înconjurător unde ne-am dezvoltat in primii ani din viața si se scapa greu de asta pt ca este emotional inconștient redacția nu ceva ce filtram prin creierul nostru.Tu esti scăpată pt ca te-ai redresat rapid dupa ce ai avut rabdarea și dorința sa asculti povestea Grav este ca mulți tot din prostie si mediu nu se redreseaza si nu spun ok mda inteleg de ce e mizerie la femeie in casa pt ca 1,2,3 motive o tin langa cu aruncatul de kkt.Astia sunt multi și proști vb autorului binecunoscut.De ce? Pai de unde vrei sa fi învățat altceva cand ma-sa mergea in vizite la vecina de ka 1 doar ca sa rada ce ingalata e aia de la 2 si vice versa?Eu am tendința nativa sa fiu critică insa întotdeauna bubui intai in capul meu fara sunete si incerc sa inteleg de ce.Asa imi cresc si copiii spre exemplu acum un sn doi fiul meu cel mare imi spune ca are un coleg la scoala cam dus cu capul ca se ascunde in spatele unei boli numite Aspenger ca e rau ca nu are prieteni ca draci ca laci.Eu l-am trimis sa se gândească daca nu cumva baiatul se cimporta rau, nu este de fspt rau, pt ca ei nu sunt prieteni cu el si ca il izoleaza cum probabil au facut si la svoala vechie de unde venea si de aici oroblema? Ca poate daca ei ar fi mai prietenosi si l-ar include el s-ar comporta altfel? Cine crezi ca e cel mai bun prieten acum al lui? Exact acel băiat sunt o gasca de 4 care fac cam toate împreună.Nu vrei sa stii cat de fericita de mama lui si cum frecvent imi trimite cate ceva dulce pt ca atitudinea lui Tudor a schimbat percepția celorlalți si fiul ei are prieteni si e inclus social cum ju a fost niciodată.E nevoie doar de un om sa schimbe lucruri in bine si tot de unul sa le distrugă.

    1. Foarte mult mi-a plăcut comentariul tău! Ai reușit să pui în cuvinte cam ce intuiam și eu.

      Foarte tare și băiețelul tău, chapeau pentru tine și modul în care îl înveți să gândească ❤️

    2. Ce frumos, m-ai făcut să îmi dea lacrimile 🙂 E extraordinar că îți crești așa copilul. Ai dreptate, am crescut într-un mediu toxic, unde cum arată viața ta sau tu pentru alții, contează. Unde trebuie să te integrezi și dacă ești diferit, e o problemă. Irelevant ce simți.

  3. Cred ca termenul de specialitate e trauma transgenerationala. Istoric vorbind am avut parte de nasoale, educatie slaba, etc, asa ca am supravietuit cum am putut, concentrandu-ne mai mult pe raul vecinului, ca sa uitam de raul propriu. Nu doar noi suntem asa, cam toate popoarele care in istoria lor mai mult au luat mumu decat au dat, au aceiasi problema. O sa se estompeze in decenii acest timp de reactie. Nu putem sa ne comparam cu britanicii din niciun punct de vedere, premisele de-a lungul secolelor au fost total diferite, si nici nu cred ca e corect si benefic sa o facem. Poate daca am compara comportamentul de acum versus cel de acum 40 de ani, am observa o mica imbunatatire. Legat de hate, parerea mea e ca social media in combinatie cu o educatie precara rezulta in mizeria din online. Avem nevoie de educatie si vindecare, iar din pacate asta dureaza. Eu cred ca suntem pe drumul cel bun, suntem mai buni decat acum niste ani in urma( societatea s-a mobilizat si a construit un spital de la 0, societatea se implica in campania #spitalepublicedinbaniprivati, care au investit niste milioane de euro in spitale din tara, deci o parte din poporul asta a inteles ca schimbarea pleaca din fiecare si lupta asa cum poate pt un maine mai bun). Nu vreau sa ma concentrez pe ce nu merge, ca’s destule, ci pe lucrurile pe care le pot schimba, sau la care pot pune umarul pt. a le schimba. Si eu am tendinta de a ma enerva, de a spune vesnica fraza” ce vrei, astia’s romanii” dar imi dau 2 palme si imi amintesc cate lucruri faine au facut romanii.

    1. Ai dreptate, am și eu tendința să alunec pe panta asta cu “ce nașpa-s românii”. Deși știu din experiență că nu toți sunt așa

      Și da, probabil vor trebui să mai treacă niște generații ca să ieșim din mentalitatea asta atât de profund înrădăcinată.

      Dar există speranță, nu? 😊

  4. cred ca nu avem (multi dintre noi) obisnuinta de a ne `pune in papucii` celui in discutie. E greu sa faci asta, adica sa vezi exact ce si cum ar fi daca… Cel mai usor e sa arunci cu vorbe. Bine, nici io nu-nteleg de ce muma padurii vorbele astea tre` sa fie atat de afurisite si de critice! M-am intrebat si eu uneori de ce intai dam cu piatra si abia apoi incercam sa intelegem toate datele problemei. (unii dintre noi nici macar nu fac efortul sa constientizeze ca situatiile, in general, nu sunt simple, schematice, ci prezinta multe aspecte, nuante, ramificatii, care mai de care mai incîlcite) Bunică-mea, fie iertată, avea o vorbă; nu judeca, mamă, că nu știi ce-i în sufletul omului!

    1. Aia mi se pare și mie aiurea – ok, dai cu vorbe, că datul cu părerea n-a omorât pe nimeni. Dar de ce vorbele alea trebuie să fie așa veninoase…

      Dar cred că s-au exprimat niște idei foarte faine în comentariile anterioare. Așa că nu pot decât să mă bucur că totuși, ne îndreptăm într-o direcție ok.

  5. Pentru ca drama românului e, daca mie nu mi-e bine, de ce sa ii fie altuia mai bine? Suntem o natie de negativisti la orice nivel. Empatie? Nada. Si românul face tot posibilul sa se razbune pe cineva. In cazul asta pe cel mai slab si cel mai usor e sa dai din gura. Strabunica mea zicea, “nu te doare gura sa vorbesti frumos.” Dar se pare ca pe unii nu ii doare nici daca vorbesc urat…
    Da, @Aura are dreptate. Si fiul meu a facut ceva asemanator cu un copil care a venit mai tarziu la el in clasa. Copilul s-a nascut fara rinichi, cu niste urechi ciudate ( desi eu nu am observat, pana nu mi-a zis juniorul). Cel mai tare e ca fiul meu a venit acasa si mi-a povestit de baiat si ca el il considera un “baiat de aur” cu toate defectele lui fizice. Si pentru ca al meu e un copil popular si sociabil, l-a inclus si pe noul prieten in grupul lui. Am fost foarte mandra de el. Initiativa a fost a lui. Eu i-am mai dat doar cateva sfaturi.

  6. Doamne, tu Iulia, cum te căutai eu pe plaiurile www-ului când începuseși să scrii la nenea șăful de blog Mihai și cum îndemânarea mea într-ale tehnologiei mai dă rateuri, m-am lăsat păgubașă. Dar vorba aceea, dacă vrei ceva, poți!
    Sora mea de feșăn, bine te-am găsit!
    Și ca să nu fiu pe lângă subiect, să nu uităm că proverbul: să moară și capra vecinului, nu e de ieri, de azi. Atâta putem… Dar cum ziceau și doamnele de mai sus, schimbarea stă în fiecare dintre noi și atât timp cât măcar gândim 2 secunde înainte să deschidem gura sau tastatura, ne îndreptăm totuși spre bine.

    1. Bine ai venit 🤗

      Hai să fim optimiști și să alegem să credem că mergem în direcția bună. Cu pași miiiiici, mititei, de furnicuță șchioapă, dar măcar sunt pași înainte, nu înapoi!

  7. La noi nu există empatie. Ca să ai, trebuie să ai și ceva minte în cap, să fii introspectiv, să te cunoști și să îți pese și de alții. Nu suntem singurii, sunt și prin alte părți ale lumii răutăți, peste tot există. Dar la noi, na, nu știu, e urât. Eu sunt empatică de fel, e dureros când văd cum sunt unii oameni. Sar cu judecata și nu se întreabă o secundă nimic.

  8. Eu nu cunosc nici un roman care, copil fiind, sa nu fi fost cel puțin criticat, făcut de râs, pus la colț, arătat cu degetul când făcea câte o greșeală. Fie la școală, fie acasă, mulți luau și bătaie zilnic. Ne-am petrecut cam toți măcar 10 ani din perioada de formare în școli unde eram scoși la tablă și se făcea mișto de cei care nu știau să răspundă în timp ce profesorii ne umileau pentru cea mai mică greșeală. Te trimiteau în bancă și doar cel care știa sa răspundă corect lua notă bună. Toată copilăria să o petreci așa lasă urme geu de șters. E un model anti-cooperare predat intenționat si facem în continuare și în viața sau pe net ce făceam și la școală, căutăm să îl arătăm cu degetul pe cel care a făcut o greșeală în speranța că vom lua notă bună de la viața dacă știm noi mai bine.
    În școlile din alte țări, dacă un copil nu știe răspunsul toți ceilalți sunt incurajati sa se implice să îl ajute să găsească împreună soluții. Se lucrează în echipe, se sprijină unii pe ceilalți și ăsta e un comportament apreciat și răsplătit.
    Empatia se preda si se învață. Așa obții adulți din ăștia care nu au nici un reflex de a critica.

    1. 🤔 E o perspectivă la care nu m-am gândit, dar cred că ai dreptate. Mulți dintre noi am suferit umilințe în școală și, probabil, am cultivat apoi mai departe acest mod de a ne manifesta față de ceilalți.

      Trist ☹️

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *