idei și păreri în limita stocului disponibil
Dragii babei, azi am vești cu adevărat bune: am aflat cu mare bucurie că, dacă ești genul de om care procrastinează, n-o faci fincă ești o putoare ordinară, așa cum în mod eronat aveam eu impresia.
Ntz. Nici pe departe. Dacă procrastinezi, o faci fincă practic ești un drogangiu. Staaaați așa, nu închideți pagina, că n-a luat-o blonda pe arătură de tot. Stați cu mine, că vă învăț de bine!
… abilitatea unor oameni, în special a părinților, de a te suna, nu apuci să […]
Treaba stă în felul următor: am constatat în ultimii ani că nu prea mai sunt în stare să muncesc seara. Mai demult, până acum vreo 2 ani – cred, cu aproximație – după ce culcam copilul, mai băgam o tură de muncă, măcar vreo oră-două, așa.
Nu mai zic de vremurile când am pornit treaba asta cu freelancingul, când munceam 8 ore la slujba „de zi” și apoi veneam acasă și băgam uneori și până la 5 dimineața traduceri, iar apoi la 9 eram înapoi la birou. Dar alea erau vremuri AC – ante-copil.
Acum nu mai prea pot. Pur și simplu după o anumită oră creierul meu pare că nu mai funcționează cum trebuie. Sau, dacă stau să mă gândesc mai bine, creierul mai funcționează, dar organismul nu mai prea ascultă.
Cel mai des când mă trezesc nevoită să lucrez la ceas de seară mi se întâmplă să nu mă asculte degetele, pur și simplu. E ca și cum creierul dă comanda care trebuie, știu ce litere și în ce ordine trebuie să apăs, dar mâinile capătă parcă o minte a lor și se duc tot în bălării.
Și atunci mă frustrez și îmi dau seama că nu are sens, că ceva ce ar trebui să îmi ia juma de oră, să zicem, îmi va lua o oră sau chiar mai mult. Așa că, de cele mai multe ori, dacă nu arde și nu se prăbușește Universul, prefer să o las baltă și să mă trezesc a doua zi mai devreme ca să termin ce am de făcut.
…nu!
Stați că vă spun imediat despre ce tip de oameni este vorba.
Este vorba despre tipul de oameni care vor ceva de la tine, dar nu-s în stare să ofere din prima toate informațiile de care ai nevoie, astfel încât să le poți oferi un răspuns clar, fără să mai fie nevoie de un ping-pong de mailuri, mesaje sau telefoane.
Inițial scrisesem ditamai introducerea la textul ăsta, dar apoi am șters-o și am decis să mă rezum la a relata faptele (așa cum le-am văzut și le-am perceput eu). Și la a-mi pune întrebări legate de ceea ce am văzut.
Aseară, ora cinei. Participanți: fiul din dotare și subsemnata. Pun farfuriile pe masă, mâncarea în […]
Nu înțeleg de ce în România mașinile de școală merg cu maaaaaaaxim 30 la oră, […]
Mi-a venit ideea textului de azi după ce am citit un alt articol, la care m-am apucat să scriu un comentariu kilometric.
Comentariu care, prin bunăvoința (sau, mai degrabă, lipsa ei) zeităților întunecate ale online-ului, s-a pierdut în niște neanturi digitale de unde n-am mai putut să îl scot.
Așa că m-am mutat pe tarlaua mea și m-am pus pe dat din degete.
Vine un moment în viața fiecăruia dintre noi când ne vedem, din diverse motive, puși în fața situației în care pur și simplu lucrurile nu mai merg așa cum sunt și trebuie să facem ceva.
O schimbare, un efort, un ceva, acolo, pentru că pur și simplu așa ca până acum nu se mai poate.
Ei bine, pentru mine, acel moment în care am știut că trebuie să fac ceva a fost fix azi dimineață.
Vineri am fost la București, pentru ca să duc la tuns, frezat și odicolonat cățelul pe nume Fred, deoarece domnia sa urmează să participe la diverse concursuri naționale și internaționale.
Dar nu despre potaie este vorba astăzi. Ci despre trafic. Mai ziceam și zilele trecute că-s chestii pe care nu le înțeleg legate de comportamentul unora la volan.
Ei bine, vineri am avut ocazia să mă întâlnesc cu 3 astfel de chestii pe care nu pot să le înțeleg nici moartă.
PS: Poza nu prea are nici o legătură cu textul, dar e prea frumușel purcelul ca să nu mă laud cu el. Cra-cra :))
Copilul din dotare este în vilegiatură la bunici. După cum am mai povestit pe aici, cred, copilul deține un animal de pluș sub formă de oaie.
Bine, el deține de fapt vreo 6.847 de animale de pluș, însă Oaia este esențială pentru dormit, deoarece furnizează, citez, „năniță de la codiță”. Adică trebuie musai să tragă Oaia de coadă când se pune la somn.
Unica problemă cu această jivină (Oaia, nu copilul) este că plodul refuză cu obstinație să mă lase să o spăl. Chestiune de altfel imperios necesară în mod periodic, pentru că mna, se mai umple de bale, miros de pârțuri, urme de mâncare (pentru că da, o mai cară după el și prin casă, la masă, la plimbări…).
Azi, profitând de faptul că părea ocupat cu alte chestiuni mai importante, mama mea, bunica numitului copil, a decis să riște și să bage Oaia la spălat. Ceea ce a și executat.
Băi fraților, e o chestie pe care mintea mea nu poate să o priceapă nicicum. Oricât m-aș strădui să găsesc o explicație, oricât mi-aș stoarce creierii și oricât m-aș strofoca să încerc să găsesc măcar un singur motiv, oricât de mic-mititel ar fi el, un lucru nu-l înțeleg și pace.
Textul ăsta ar trebui să fie unul trist (și cine știe, poate chiar o să fie, pe alocuri), dar nu aș vrea să fie așa.
Ar trebui să fie trist pentru că sufletul ăsta cu chip de cățel, pe nume Otto, a plecat de aici, din casa noastră și s-a dus dincolo de curcubeu.
Dar Otto nu a fost un cățel trist. Dimpotrivă. A fost căpos, vocal, puternic și curajos. Și bun și vesel. A fost un cățel vesel. Și așa vrem să ni-l amintim.
Otto a fost bucurie.
Dacă tot v-ați plâns că vineri a fost cu greu, azi să dăm mai ușor. Respectiv să încercăm să elucidăm împreună câteva din misterele Universului.
Dacă tot e vineri, haideți să ne jucăm puțin cu supozițiile. Fie ele și unele ușor sinistre 🙂
Știu că-n poză nu e bere, dar n-am găsit nici o poză cu bere care să mi se pară suficient de „apetisantă”, așa c-am ales-o p-asta. Măcar e cu halbe, da?
Am (re)descoperit în ultimele zile o specie de oameni care-mi plac deeeeeosebit de mult. Not. Și anume fix ei, cei din titlu – cavalerii cruciadelor abandonate.
Dar ca să înțelegeți despre ce bat eu câmpii cu spor aici, haideți să vă fac un scurt profil al acestor personaje, că sigur aveți și voi astfel de specimene prin preajmă sau le-ați întâlnit măcar o dată în viața reală ori în cea online.
Știți voi vorbele alea de duh cu „nu judeca o carte după coperte” și „aparențele înșeală” și altele din același registru? Firește că le știți, că sunteți oameni inteligenți.
Hai să vă povestesc cum am avut eu zilele trecute parte de o experiență care nici c-ar fi putut ilustra mai bine cele de mai sus.
Nu știu în alte domenii cum și care mai e situația, dar în industria noastră multă lume a trecut aproape exclusiv pe WFH. Așa că, la fel cum eu răspund la mesaje și mailuri mai din mașină, stând la semafor, mai în timp ce șterg un praf sau amestec într-un pilaf, e foarte posibil ca și interlocutorul meu să facă fix la fel.
Și mă gândeam că, înainte de inventarea telefoanelor ăstora inteligente, așa ceva nu prea era posibil. Adică mna, lăsând la o parte faptul că nu existau uatsap și toate celelalte mijloace de comunicare instant. Dacă aveai de vorbit cu cineva, te plantai frumușel lângă aparatul de telefonie fix și acolo rămâneai proptit până când terminai discuția.
Ca să nu revin aici așa, precum măgarul apărut din ceață și pentru că mulți dintre voi mi-au scris în privat să mă întrebe de sănătate, vă fac aici un scurt rezumat al ultimelor luni (aidecapumeu, mă apucă jalea când îmi dau seama de când am lăsat locul ăsta în paragină).
PS: poza n-are nici o legătură cu textul, doar mi-a plăcut, inspirată fiind de discuțiile de ieri despre limonăzi și alte beuturi estivale 😁
Iulia