Cărți

Despre speranță și bun simț

… sau mai degrabă, despre lipsa lui. Din partea mea.

Dar să vă explic ce tot dondăn eu aici. Acum niște săptămâni (mult prea multe, spre rușinea mea), am primit un mesaj privat pe feisbuc. Era de la Diana, cu care sunt prietenă pe minunata rețea, dar pe care n-o cunosc în persoană.

Diana e mama unei fetițe grozave, are un atelier de croitorie în care creează lucruri minunate și, probabil pentru că ziua ei are cel puțin 48 de ore (că altfel nu-mi explic cum apucă să le facă pe toate), mai și scrie. Cărți pentru mari și pentru mici.

Și Diana, pur și simplu pentru că așa a simțit, a vrut ca una dintre cărțile ei să ajungă la mine. Așa că mi-a scris pe fb să-mi ceară adresa și mi-a pus cartea pe curier în aceeași zi.

Acu, firește c-aș putea să bag ditamai lista cu scuze pentru care nu am dat nici un semn după ce am primit-o, motive pentru care n-am pus mâna să scriu despre cărticica asta drăgălașă, motive pentru care… pentru care… Dar oricum n-ar conta pentru nimeni.

Adevărul e că uneori, cu toate bunele intenții, se întâmplă viața și ajungi să fii nesimțit cu oameni care chiar nu merită asta.

Așadar, Diana, iartă-mă, rogu-te, că am dispărut precum măgaru-n ceață, îmi pun cenușă în cap și sper să dreg un piculeț lucrurile măcar acum, în ceasul al doișpelea.

Gătit

Biscuiței urâței

Să vă lămuresc și de ce le zic „biscuiței urâței” – pentru că în general nu am răbdare să stau să întind foaia de aluat, apoi să decupez biscuiți cu forme speciale, apoi să adun resturile rămase de aluat, să întind din nou foaie din care să decupez și așa mai departe.

Așa că, după ce termin de frământat, când consider că am obținut consistența bună a aluatului (elastic, nu se lipește nici de mâini, nici de blat), îi dau o formă cilindrică, iar apoi tai „feliuțe”, cărora le dau în mâini o formă aproximativ rotundă, după care le aplatizez fără milă, cam la o grosime ochiometrică de 0,5 cm.

Evident, în condițiile astea, nu-mi ies neam 2 la fel. Unii-s mai mici, unii mai mari, unii mai rotunzi, alții mai ovali, unii se nimeresc cu mai multe bucățele de „ceva” prin ei, alții cu mai puține. Dar fix nu deranjează pe nimeni treaba asta, pentru că se fac super rapid și sunt chiar gustoși.

Alandala

Nervii capului ăia răi

Cum faceți, măi oameni buni, să nu vă mai apuce nervii ăia răi de la orice căcățiș?

Că io, cel puțin în ultima vreme, simț că mi se umflă tot mai des vena aia groasă de la cap și tare mi-e că într-o bună zi o să ajung dreq să mă vedeți pe la știri, că m-am luat la bătaie cu vreun mitocan în trafic ori m-a păgubit vrun funcționar public de doo părechi de pălmi.

Copii

Dialoguri cotidiene #7

Pregătesc copilul pentru a fi exportat la bunici. Treaba lui în toată povestea asta este să își facă „bagajul”.

Unde prin „bagaj” se va înțelege o cutie în care își pune jucăriile pe care dorește să le ia cu el pe durata vizitei la numiții bunici.

Strict între noi fie vorba, cutia aia e fix inutilă, pentru că da, are jucării și la bunici și nu, în 90% din cazuri nici măcar nu deschide cutia cărată de acasă, pentru că – evident – are suficiente jucării acolo. Dar mă rog, așa e rutina, așa procedăm.

Copii

Dialoguri cotidiene #6

În ultimele zile, fiul nostru, copilul, s-a cam pișălit pe dânsul. Nu la modul să se facă fleașcă, ci la modul că și-a udat aproape în fiecare zi câte oleacă nemenționabilii.

Motivul? E prea ocupat cu joaca și nu are mereu timp să meargă la toaletă când îl scapă.

Așa că i se țin prelegeri despre cum nu este în regulă să nu folosim toaleta, este trimis în mod repetat la intervale regulate și așa mai departe.

Astăzi are loc următorul dialog între copil și genitorul său patern:

Alandala

Amuzantul zilei

Bă. Dar să ai în jur de 30+ de ani. Să ai și un copil. Să nu pari, la prima vedere, că îți curge scuipat din gură. Iar minima ta logică (că de cultură generală dacă zic, mi-e teamă că mulți o să creadă că e înjurătură) nu îți poate face ăia 2 neuroni să gândească anumite lucruri, asta pentru mine e uluitor, de-a dreptul.

Alandala

Mici bucurii meschine

Ca să încheiem săptămâna asta într-o notă veselă și pozitivă, zic să vă povestesc 2 întâmplări din trafic care m-au făcut să rânjesc zilele astea. Că deh, ce e viața fără un pic de Schadenfreude la adresa nenumăraților speciali care frecventează șoselele patriei?

Copii

Dialoguri cotidiene 5

Asta e mai veche, de prin toamnă, dar n-am apucat să v-o povestesc din motive, așa că recuperez acum.

Scurt preambul explicativ: pe drumul care duce spre satul nostru se efectuează niște lucrări care implică niște șanțuri săpate pe marginea drumului și niște țevi/conducte. Am înțeles de prin vecini c-ar fi vorba despre ceva legat de sistemul de apă, dar mai multe nu știu și nici nu m-am documentat pe subiect, că nu m-a pasionat în mod special.

Fiul nostru, copilul, în schimb, este firește foarte interesat de subiect. Așa că ne toacă și pe mine, și pe tac-su cu întrebări nesfârșite de fiecare dată când dă ochii cu șanțurile, țevile ori muncitorii. Adică practic la fiecare drum înspre și dinspre casă.

Câini

Fifi 🖤 01.11.2008 – 10.11.2023 🖤

S-a dus și Fif, să fie lângă Otto.

Știu că nu am povestit pe aici despre ea, dar Fifi a fost primul meu cățel. Primul cățel al meu și numai al meu.

Am tot avut diverși căței prin curte, în copilărie, dar ei erau cățeii familiei, iar eu eram oricum prea mică să înțeleg mare lucru din ei.

Dar Fif a fost primul cățel pe care l-am luat eu, conștient, voit, ca să fie al meu și să am grijă de el.

Alandala

Unde au dispărut capoatele?

Nu știu cum a fost la voi în copilărie, dar la mine bunică-mea a umblat în toată copilăria mea, până spre adolescență, dacă-mi aduc bine aminte, în capot.

Și bunică-mea nu era singura care purta așa ceva. Țin minte că era cumva uniforma gospodinelor capotul ăsta. Și, dacă nu mă înșel, cam a gospodinelor pensionare. Că pe mama sau pe alte mame ale prietenilor nu prea îmi amintesc să le fi văzut defilând cu așa ceva.