idei și păreri în limita stocului disponibil
Am decis ca, pe lângă nemuritoarele vorbe de duh ale plodului din dotare (pe care, sinceră să fiu, le scriu preponderent pentru mine, să le mai pot citi peste ani), să încep să vă împărtășesc și din vorbele cu care mă mai blagoslovește uneori Musiu Soț.
Voiam să scriu textul ăsta încă din prima zi de când am ajuns aici, dar pe de o parte am zis să las să mai treacă niște zile, să văd dacă mi se vor confirma au ba lucrurile, iar pe de altă parte, nu știam exact de unde și-n ce fel să o apuc și cum să încep.
Vă povesteam ieri că am avut parte de o băbăciune acră, ofensată în simțiri de prezența uneia dintre potăile noastre pe plajă, respectiv în apă.
Întâmplarea a făcut însă ca, într-una dintre numeroasele plimbări pe care le prestăm zilnic cu câinii, să dăm în zona falezei de un cârciumar foarte prietenos.
Care cârciumar a fost absolut fascinat de cătzaua Hanna. Ce a urmat, aflați din articol 🙂
Am pus filmulețul ăsta și pe FeBeu, dar mă gândesc că poate nu toată lumea […]
Pe lângă nenumăratele și omniprezentele pisici grecești, țara asta (cel puțin pe unde am bântuit noi) pare destul de pet friendly când vine vorba despre câini.
La fel și pe străzi, când ne plimbăm cu ei. Toată lumea zâmbește, eventual cere voie să îi mângâie, întreabă despre ei…
Toate bune și frumoase până când apare ea: baba grecească tip murătură, cu mâinile în șold și debitul verbal al unei mitraliere…
Nu știu dacă v-am mai povestit (foarte probabil da, dar cum sunt senilă, mai uit), dar eu la capitolul orientare sunt praf. Praf și pulbere. Vai steaua mea.
Mno, și dacă sunt atât de praf pe terra ferma, sper că vă dați seama că pe apă nu-s cu nimic mai brează.
Vorba marelui scriitor John Branch, nu știu alții cum sunt, dar noi… Băi băieți și fete, noi suntem niște catastrofe ambulante când vine vorba despre plecatul… voiam să zic în concediu, dar nu, nu ne rezumăm la atât.
Suntem niște catastrofe când vine vorba despre plecatul oriunde mai departe decât până la piață.
Pregătesc bagajele pentru vacanță. Adun rufe curate de prin sertare și de pe uscător. Fi-miu […]
Tata a pățit o pățanie. Și anume, cumva, nu știu exact cum – că i-o fi apărut pe feisbuc, că i-a venit ceva mail, naiba știe, că relatarea poveștii a venit de la mama, care nu e chiar șefu’ la tehnologie și n-a reținut detaliile astea – a dat online peste ceva anunț conform căruia, contra modestei sume de 10 lei putea intra în posesia unui cort. De camping, cum ar veni.
Acu, trebuie să înțelegeți că ultima dată când au fost ai mei la vreun camping cu cortul, Elvis era încă adolescent și abia dispăruseră dinozaurii.
Iar următoarea dată când aveau vreun plan în sensul de a merge la campat cu cortul era cam la vreo 2 săptămâni după ce urma să înghețe iadul.
Deci nu e ca și cum un astfel de obiect ar fi avut vreo utilitate vreodată în gospodăria sau viețile lor. Ei bine, cu toate astea, tata a dat clic pe link și a plasat comanda. Pur și simplu pentru că o ofertă ATÂT de bună nu poate fi ratată.
Hai că taman am mâncat o felie de pită cu cașcaval și mi-am adus aminte de o chestie care mă face să mi se zburlească părul de pe ceafă de nervi: colțurile de pâine. Dacă nu înțelegeți despre ce naiba vorbesc, stați așa și nu plecați, că vă explic.
Sunt convinsă că, la fel ca noi, mulți dintre voi cumpărați (și) pâine gata feliată.
Ce mă scoate din toate mințile posibile este faptul că, la feliere, bănene, lasă oamenii ăia ditamai colțurile în ambele capete ale pitei.
Azi am tăiat o bucată de pâine, după care m-am uitat mișelește în stânga și-n dreapta să văd dacă mă vede cineva, m-am uitat cu atenție la cuțitul de pâine și…
…dar jur că unii părinți ar trebui articulați peste dos cu nuiaua sau dați cu țeasta de bordură până le vine mintea la cap (dacă o fi posibil așa ceva în cazul unor astfel de specimene).
Și cum stăteam eu așa, cumințică, bând o bere, fumând o țigară și ascultând cu atenție și îngrijorare bâzâitul dihăniilor de pe la geam (vă povestesc cât de curând și de asaltul căruia îi suntem supuși de câteva zile), reflectam asupra zilei ce tocmai se pregătește să se încheie.
Și mă gândeam că a fost o zi nici prea-prea, nici foarte-foarte.
Nu știu daca ați observat dar, când te confrunți cu o problemă, o chestie din aia uzuală care are o cauză, o serie de acțiuni si reacțiuni și o soluție finală, există momente, un pic parapsihologice, când simți de la început că treaba o sa fie nasoală.
Adică în majoritatea situațiilor intervine ceva, vrei să rezolvi acel ceva, mai hăis, mai cea, până la urmă o scoți la capăt.
De regulă. Dar câteodată, totul o ia razna. Și de acest lucru ești conștient de la început, simți cum chakrele se înfundă, universul își realiniază prioritățile, stelele și planetele din horoscop o iau stânga, dreapta și tu asiști neputincios la acest balet cosmic.
În mod normal, evenimentele acestea demne de calendarul mayaș intervin când interacționezi cu instalatori sau mecanici auto.
Instalatorii data viitoare, acum e despre mecanici.
Dragi tovarăși și preteni, pe această cale vă anunț cu surle și trâmbițe că mâine vom avea primul text de tip „guest post” din scurta și deloc zbuciumata istorie a acestei garsoniere online.
Pentru că hei, lenea e o artă, iar eu îmi doresc să fiu un artist desăvârșit, așa că dacă am ocazia să muncească altul pentru mine, pour quoi pas?, cum ar zice francezul 😁
Ia ziceți, cum stați cu reticențele? Indiferent că-s culinare, artistice, textile sau de orice altă natură?
Aveți, sau sunteți genul care încearcă cu mare plăcere orice chestie nouă, oricât de dubioasă ar putea părea la prima vedere?
Mnu, stați așa, să reformulez: de ce o avea copilul nostru termostatul defect? Vă explic mintenaș de ce îmi pun această întrebare.
Trebuie să vă fac o mărturisire: io n-am pungă cu pungi. Probabil că nu-s român 100%, așa cum decretează bunele tradiții că ar treb… oh, wait, eu chiar nu-s 100% român, că-s 50% ungure :))
Probabil așa se explică faptul că nu dețin o pungă cu pungi. Ba mai mult, detest cu pasiune orice fel de pungă, punguță, traistă sau sacoșică și nu știu cum să fac să scap mai repede de ele atunci când ajung la mine. Da, huo, o să mă calce Greta pe cap că ucid planeta, aia e!
Urăsc apa rece. O urăsc din tot sufletul meu. Urăsc să spăl vase cu apă rece, urăsc să mă spăl pe mâini cu apă rece și cel mai și cel mai tare urăsc să mă spăl pe față cu apă rece.
Nu, nu mă ajută, nu accept și nu tolerez spălatul pe față cu apă rece nici măcar dimineața. Că te ajută să te trezești, că te împrospătează, că hurr-durr… Numulțumesc, la mine sub piatră s-a inventat cafeaua. Iar dimineața, singurul lucru care ajută e cafeaua. Punct.
Ieri după amiază am rămas câteva ceasuri singură acasă cu fiul, așa că ne-am apucat să facem pizza împreună.
Pregătim ingrediente. Ajungem la partea cu tăiat șunca. Din când în când, cât timp eu iau o mână de șuncă tăiată bucățele de pe tocător, să o pun într-un castron, îl surprind cum șutește câte o bucățică și și-o îndeasă în gură, molfăind mulțumit.
Mustăcesc în sinea mea, dar nu zic nimic. Operațiunea se repetă de mai multe ori pe parcursul procesului de tocat șuncă.
La un moment dat, îi zic:
– Ei, da ce faci tu acolo? Șutești șuncă și te înfunzi cu ea? Că mi se pare că mai mult șutești tu, decât ajunge în castron…
Se uită la mine cu cea mai nevinovată mutră posibil, ridică din umeri și îmi explică:
– Păi eu ce sunt de vină? Bucata aia a căzut în jumătatea mea! Dacă a căzut în jumătatea mea, înseamnă că e bucata mea!
Iulia