IuliaDacă tot am izbutit să ajungem cu bine (sper) până la jumătatea săptămânii ăsteia, hai să ne jucăm azi un joc de imaginație de tipul „Ce-ai face dacă…?”
Dar să vă dau mai întâi un pic de context.
Ne-am uitat săptămânile trecute la un serial – vă zic într-un text separat ce și cum, foarte posibil ca pentru mulți dintre voi să fie yesterday’s news, da după cum știți, eu trăiesc sub o piatră și noutățile ajung greu aici.
Și în serialul ăsta apare la un moment dat următoarea situație: personajul A merge în vizită la personajul B.
Personajul B este locatar permanent al unei celule cu pereți căptușiți și posesor fără drept de apel al unei cămăși cu mâneci foarte lungi și legate la spate.
În teorie, personajul B este diliu irecuperabil. Sau cel puțin așa l-a etichetat societatea, motiv pentru care habitează acum în condițiile mai sus menționate, fără vreo posibilitate ca lucrurile să se schimbe vreodată.
În practică, omul pare să mai aibă un fir de luciditate în cap, însă cu toate astea, soarta îi e pecetluită și nu va mai ieși niciodată de acolo de unde se află.
E, personajul A vine în vizită și îi oferă o… scăpare, să zicem. Mai precis, o capsulă cu cianură.
Și acum începe jocul nostru de imaginație: ce ați face în situația dată? Nu vă puneți neapărat în situația de a fi închiși într-o celulă, într-o instituție de trilulilu.
Să zicem pur și simplu că vă aflați într-o situație super nasoală și fără vreo posibilitate de scăpare. Nu știu, că e vorba de închisoare, de un scenariu apocaliptic în care toată planeta a murit și voi ați supraviețuit într-un subsol de unde nu aveți cum să ieșiți vreodată, că vă papă zombi de la suprafață, că sunteți naufragiați pe o insulă a cărei existență este absolut necunoscută omenirii… Înțelegeți unde bat, sper.
Ideea e că e o situație nasoală din care știi că nu vei mai ieși decât cu picioarele înainte. Și, la un moment dat, vine cineva și îți oferă o „scăpare”. Tot cu picioarele înainte e și varianta asta, doar că
a) se întâmplă foarte rapid, probabil mult mai rapid decât dacă ai aștepta să predai bocancii din cauze naturale și
b) brusc, obții puterea de a-ți decide soarta, chiar dacă rezultatul nu e cel mai fericit, dar măcar poți alege tu când te duci pe veșnicele plaiuri ale vânătorii.
Ce ați face? Ați lua pastiluța sau ați prefera să trăiți în condiții crunte, însă păstrând un fir de speranță, pe principiul „nu se știe niciodată”?
Și dacă ați lua pastiluța, ați lua-o și ați băga-o pe gât în secunda doi, sau ați lua-o și ați păstra-o „pentru mai încolo”?
Dacă v-ați prins despre ce serial vorbesc, vă rog să nu dați spoilere, că poate sunt unii care nu l-au văzut și ar fi curioși.
Iar eu sunt tare curioasă ce alegere ați face voi. Și, bineînțeles, de ce 😁.
Pentru mine întrebarea este mai puțin ipotetică. Acu 3 ani copiii m-au dus oarecum cu forța la spital. În condițiile in care soțul era în comă la alt spital. Eu ajunsesem la 34 kg, puțin chiar pentru înălțimea mea amețitoare de 160 cm. Am tras cu urechea la ce vorbea fiul meu cu medicul de la urgență – cam 20% șanse de supraviețuire. Fără sa știe copiii, aveam in poșetă doze serioase de Xanax și un somnifer. Nu le-am luat, precum se observă. Dupa ce m-am imprietenit cu doctorița care mă avea in grijă, i le-am dat ei. Ce-i sigur e biztos, cum ziceam în studenție.
Wow. Am rămas fără cuvinte 😲
Nu pot decât să mă bucur că ai ales să lupți și ești aici! 🤗
Chiar nu stiu ce as face. Daca nu mai e nici o scapare, de ce sa te mai chinui inutil? Speranta ioc, bunastare ioc, deci pastiluta ar fi indicata.
Crezi că speranța se stinge cu totul?
Nu știu, eu cumva am impresia că mai ales în cele mai disperare situații oamenii tind să regăsească câte o fărâmă de speranță pe care altfel nu ar avea-o.
Sau poate sunt eu excesiv de optimistă 🤷♀️
Cred ca ce impinge omul sa ia o astfel de decizie este lipsa sperantei. Desi imi inchipui ca si atunci omul mai are o ultima farama de speranta ca cineva il va opri sa se sinucida.
Da, categoric cred că lipsa speranței te poate duce acolo.
Dacă situația e nasoală, si oricum ajung în locul cu verdeața, prefer să iau, pe loc, capsula. Nu suport ideea de chin, durere, agonie.
Și speranța? Crezi că dispare de tot?
Dacă scenariul e apocaliptic, da.
Apartamentul din scara vecina cu care avem o porțiune lunga de perete comun a fost vândut si renovat timp de 3 luni. Momentan mai dau doar găuri in pereți pentru tablouri, cred. Apartamentul de la parter din scara vecina a fost vândut, acum cară mobila si fac mici renovări noii proprietari. Apartamentul de vis a vis de pe palierul nostru a fost vândut si fac renovări de 6 (șase!!!) luni…cred ca echipa din Ucraina care a dinamitat podul Crimeii. Au reușit sa găurească un perete si sa ajungă in casa scărilor. Peste drum de bloc au fost demolate trei case si se construiește o noua rezidenta…excavatoare, betoniere, macarale. Unde ziceai ca e pastila aia? 😭😭
Vasilescu o postează pe Budeanca, Zoso ce taxe si impozite vor veni, Arhi spune ca orice am face, vine războiul, ca asa e omenirea…tu rămăseseși ultima licărire de speranță. 🤣
Ca sa răspund…orice am gândi acum, nimeni nu știe cum ar reacționa pina nu ajunge in situația respectiva. Ceea ce nu doresc nimănui.
Hai pe la noi – ciripit de păsărele, nechezat de cai și lătrături de câini, atât 😁
Evident că nu ai de unde să știi cum ai reacționa și e absurd să decretezi cu titlu categoric că vei face asta sau ailaltă, punct.
Dar după cum am zis pe fb – poate uneori e bine să mai lăsăm imaginația să zburde și pe plaiuri mai puțin vesele, poate așa realizăm că nu e dracu chiar așa de negru 🤷♀️
Mai, eu nu prea îmi las imaginația sa zburde prin locuri întunecoase, nu de alta, dar poate o sa-i placa prea mult pe acolo si cine știe ce iese. 😈
Iar cu pilula aia…un lucru imi doresc daca e sa fie. Sa mai am atâta minte încât sa pot alege lucid.
Poliomielită, luxație de șold (tot pe piciorul afectat), corp străin uitat în corp (1 an și aprox. 9 luni) + septicemie general[, doua stopuri de ceas pe mesele de operație, alungire de os cu fixator extern… Total: 28-29 de operații (nu punem la calcul apendicita, hernia ambilicală, dantura etc. :D)
Am stat prin atâtea spitale și am avut ocazia să aleg pilula aceea de nenumărate ori, dar nu am făcut-o.
Dacă Șeful/Bărbosul, sau cum vreți să-i spuneți, zice că are nevoie de mine în echipa lui… atunci se pleacă frumos și elegant.
Plus ca am vazut eu in “Captain America” că nu e atât de frumoasă moartea când bei un Visky Cola cu cianură.
Săru-mâna!
Gizăs! 😲 Pălărie… colb! 🎩
Nu am ce să zic mai mult! ❤️
Eu am trecut prin chestii mai puțin dramatice față de antecomentatorii mei și tot am avut momente când mi se părea că o pastilă ca cea descrisă ar fi soluția. Până la urmă nu am apelat la ea. În situația prezentată de tine, probabil că aș aș lua-o, dar nu să o înghit imediat. Maybe there is still hope..
Așa cred și eu, cred că, în mod normal, suntem înclinați să nu ne pierdem speranța până în ultima clipă.
Greu de zis.. daca am o boala care ma face sa sufar enorm probabil as lua pastila. Dar nu pe loc, mi as da timp de gandire. Speranta e o chestie foarte puternica. Depinde mult de circumstante, e clar
La asta mă gândeam și eu – cred că o boală, și mai ales una care i-ar face în primul rând să sufere pe cei din jurul meu – ar fi ceea ce m-ar împinge dincolo de margine.
Și vorba lui @Nemo, tot ce aș putea spera ar fi să mai am suficientă minte lucidă încât să pot lua decizia conștient.
Hm. Greu subiect, dar depinde de circumstanțe. De exemplu acum câțiva ani, am trecut printr-o boală grea, care m-a ținut câteva zile cu semnul întrebării dacă voi mai fi pe aici să piui și în continuare. Deși știam ca în urma bolii nimic nu va mai fi la fel, dorința mea cea mai mare a fost să rămân în viața, nu o puteam lăsa pe mama mea în urmă. Dacă nu ar fi fost ea, aș mai fi luptat? Nu sunt căsătorită încă, așa ca nu mai am pe nimeni la care să țin atât de mult. Sincer nu pot să spun.
Sigur, nuanțele sunt prea multe ca să le putem lua în calcul la modul realist.
Dar ce pot spune eu e că mă bucur că sunt oameni aici care au trecut prin iad și au venit înapoi.
Sunteți foarte tari!!! 🤗🤗🤗
Și totuși dracul nu e așa negru pe cât pare.Fiindcă ieri am vizitat un psihopupu pe viu pentru cea mică, hiperkinetică in forma ușoară,care cu terapie și medicamente e pe drumul bun al adaptării la școală normală.E, drumul la cabinetul respectiv trece și pe lângă adulți și ai ocazia pentru o clipă să vezi și viața altora care nu o pot povesti.In atare condiții aș alege să nu-mi risipesc ultima speranță de viață,chit că stau printre oameni de aceeași teapă.Fiindcă din afară se vede cum ei se ajută unul pe altul și într-un fel toată lumea e fericită,chiar dacă sunt păziți de gardian,de personalul medical,de cine o mai fi pe lângă ei.Să trăim, că numai o viață avem.
Dap, corect, asta e și alta nu mai primim. Cel puțin nu cred 🤔
1.In scenariul cu zombi as lua-o nu de alta dar nu as vrea sa umblu cu alti zombii eu zombificata
2.Insula pustie nuuuu cred ca as zice bodgaproste ca am liniste
3. In camasa de forta la dilii nu as lua pastila ca exista speranta sa vada cineva ca sunt recuperabile si poate scap.
La 2 sunt perfect de acord, mai ales dacă avem voie cu cărți 😅
Cum au mai spus câțiva ante-comentatori, nu ai de unde să știi exact până nu ajungi în situația aia.
Dar doar așa, de dragul discuției, eu zic că n-aș lua-o.
Doar și din simplul motiv că cineva vine în vizită.
Ha, ce bună a fost asta cu cineva care vine în vizită! N-am văzut nici o clipă lucrurile din perspectiva asta, dar e una foarte validă!
Atâta timp cât mai vine cineva în vizită mai există speranță. Azi îmi dă pastila, mâine … cine ştie?
Aş păstra pastila pentru momentul când nu mai există speranță.