Cum am devenit traducător freelancer

Vreau să încep prin a spune o platitudine, dar una extrem de reală – călătoria fiecăruia e exact asta: călătoria fiecăruia dintre noi.

Ceea ce veți citi aici este călătoria mea (sau mai bine zis, a noastră, pentru că am fost 2 pe drumul ăsta – Fritz, soțul din dotare, și cu mine) și nu reprezintă vreo „rețetă secretă” sau vreo „soluție magică” prin care să te trezești într-o dimineață și pac! ți s-au rezolvat toate problemele.

De fapt, ba nu, dacă mă gândesc mai bine, există o rețetă. Și e cam asta: muncă + timp + muncă + timp + muncă + timp. Na. Realitatea e că nimic nu se întâmplă peste noapte. Însă, cu suficientă perseverență, se poate. Având în vedere faptul că subiectul este unul destul de stufos, s-ar putea să împart povestea în două sau mai multe episoade, ca să nu iasă un singur articol cât un roman-fluviu. Dar o să văd peste câteva sute de cuvinte cam cum stă treaba 🙂

Am scris la un moment dat pe blog la Mihai că, dintre toate lucrurile pe care le-am învățat în școală, singurul care chiar mi-a folosit la ceva la modul cel mai practic au fost limbile străine. Pentru că iată, am ajuns să trăiesc din aceste cunoștințe. Însă drumul până aici nu a fost nici scurt, nici ușor. Și o să vă povestesc mintenaș cam cum au stat lucrurile.

Am început să fac traduceri prin liceu, de obicei pentru diverși cunoscuți de-ai alor mei, care aveau nevoie de câte o traducere. Uneori erau manuale de la diverse aparate, alteori documente mai mult sau mai puțin oficiale, corespondență și așa mai departe. La momentul respectiv, evident, unica mea motivație erau banii de buzunar pe care-i câștigam (relativ ușor, mi se părea mie) și nici prin cap nu mi-ar fi trecut că voi ajunge să fac asta ca slujbă permanentă și full time.

Apoi am ajuns la facultate și m-am angajat și cam pe la toate slujbele pe la care m-am perindat am avut de făcut traduceri într-o mai mică sau mai mare măsură. În plus, cam toate locurile de muncă prin care am trecut au implicat cunoașterea limbii germane, așa că mare parte din munca mea implica fie vorbitul în germană, fie corespondență, fie întocmit de documente în germană. Toate astea m-au ajutat „să-mi fac mâna” și să îmi îmbogățesc cunoștințele lingvistice dincolo de ceea ce învățasem în școală sau din cărți.

Primul meu contact cu lumea „reală” a traducerilor a avut loc prin 2004, dacă-mi aduc bine aminte. Un coleg de facultate își deschisese o firmă de traduceri și avea nevoie de un manager de proiect. Și m-a ales pe mine. Mi-a plăcut munca acolo, deși de multe ori era epuizantă și nu o dată am petrecut câte o noapte întreagă la birou ca să finalizăm proiecte. Dar am învățat foarte multe și, fără să îmi dau seama, jobul ăla a contribuit la decizia mea de a face din traduceri o meserie.

Apoi, drumurile ni s-au despărțit și viața m-a dus pe alte căi, am mai trecut prin alte locuri de muncă, m-am mutat de la București, unde mersesem la facultate și unde am mai rămas niște ani după aceea, înapoi la Brașov. Primul meu job la Brașov a fost la corporație.

Și cred că jobul ăla a fost factorul declanșator al deciziei mele. Atunci mi-am dat seama că nu, nu voi fi niciodată genul de om care să fie fericit cu o slujbă de la 9 la 5, cu șefi cretini și eternele bârfe la dozatorul de apă. Nu îmi place programul fix, nu îmi plac chestiile pe care „trebuie” să le fac pentru că așa-mi zice un neica nimeni, nu-mi place să răspund în fața nimănui decât în fața propriei mele persoane. Însă habar nu aveam ce ar fi însemnat asta, profesional vorbind. Adică, ok, nu vrei la muncă de la 9 la 5, da bani de miau mix tot îți trebuie, nu?

Întâmplarea a făcut ca, undeva prin 2014, cineva să mă caute pentru o traducere. Era vorba despre un contract groaznic de stufos (avea peste 50 de pagini, dacă nu și mai mult), ceva în legătură cu un parc fotovoltaic. Inițial m-am bucurat pentru că mna, erau niște bănuți extra, pe lângă leafă. Eram încă angajată, plecasem de la corporație, dar tot aveam o slujbă cu program fix. Iar niște bani în plus n-aveau cum să strice.

Așa că m-am apucat să traduc. După câteva zile, mi-am dat seama că nu prea aveam șanse să termin în termenul cerut de client, pentru că traducerea era destul de dificilă, iar eu apucam să lucrez numai seara, după ce veneam de la birou. O cam băgasem pe mânecă. Așa că am făcut un consiliul rapid împreună cu Fritz și am decis s-o punem de o colaborare – el traducea în timpul zilei, iar eu seara. Lucrul ăsta era posibil pentru că, la momentul respectiv, el lucra ca topograf, ori asta însemna că avea și zile cu program mai lejer sau chiar zile în care nu avea de plecat de acasă.

Și uite-așa, în doi, am reușit să terminăm măgăoaia la timp. Habar nu am cât naiba am câștigat din traducerea aia, dar știu că ne-am bucurat amândoi ca doi copii când ne-am văzut cu banii în mână. Și, cumva, în mintea noastră a încolțit ideea că am putea face asta zi de zi. Pentru că ne dăduse o satisfacție enormă și, spre deosebire de ceea ce făceam fiecare în parte, efectiv ne făcuse plăcere chestia asta.

Binebine, facem noi asta, dar cum? Că proiecte d-astea picate din cer nu se prevedeau a mai apărea prea curând. Așa că am început să ne documentăm puțin pe net. Cam cum am putea face, de unde am putea porni, care ar fi primii pași? Am citit și ne-am documentat câteva luni bune, iar apoi am făcut primul pas. Mi-am creat un cont pe platforma proz.com. Aflasem de pe marele internet că asta e cam cea mai mare și mai serioasă platformă pentru freelanceri din domeniul lingvistic (traducători și interpreți) și de acolo ai cele mai mari șanse să prinzi proiecte.

Zis și făcut. Creat profil. Și acu, ce? Am început să mă bag în seamă pe la diverse proiecte postate pe acolo, am trimis oferte, n-am „agățat” nici unul. Dar am perseverat. Și, într-o zi, am fost contactată de o agenție de traduceri care căuta un traducător pe germană pentru niște proiecte.

Aici e necesară o paranteză. Ca traducător, poți avea 2 tipuri de clienți. Clienți direcți și clienți agenții. Clienții direcți sunt persoanele fizice sau juridice care vin la tine, îți cer o traducere, o faci, emiți factura, încasezi banii, sănătate ș-un praz verde. Clienții agenții sunt un fel de intermediari între tine, traducătorul, și clientul final. Adică ăsta, domnul client, se duce la agenția de traduceri și cere traducerea, iar agenția o subcontractează către tine, freelancerul.

De cele mai multe ori, agențiile au câțiva traducători interni, angajați proprii, dar ei sunt, de obicei, folosiți pentru urgențe, proiecte mici și „în caz de…”. Pentru o agenție este mult mai logic și rentabil să lucreze cu freelanceri. Pentru că nu are sens să angajezi, să zicem, un traducător de chineză full time, dacă tu ai 3 proiecte de chineză pe an. Așa că agențiile caută permanent să își dezvolte bazele de date cu traducători, pe care îi clasifică în funcție de combinațiile de limbi în care lucrează și în funcție de specializări.

Și asta pentru că, de obicei, ca în orice altă meserie, cam trebuie să te specializezi pe anumite nișe. Pentru că e practic imposibil să poți traduce orice și să o mai faci și bine. Dar presimt că ăsta va fi subiectul unui alt episod. Deci da, tocmai am decis, aceasta va fi o serie de articole despre freelancingul în traduceri 🙂

Bun, revenind la istorioara noastră, m-a contactat așadar agenția X. Am parcurs niște formalități uzuale (un test de traducere scurt, completat diverse formulare cu informații, contract etc.) și apoi au început să îmi trimită proiecte. Și așa a început, efectiv, „cariera” mea de traducător freelancer. Și, în paralel, și a domnului Fritz. Pentru că, așa cum ziceam, agențiile sunt cam permanent în căutare de colaboratori, așa că, atunci când ne-au găsit „la pachet”, au cam simțit că l-au apucat pe Bărbos de-o sandală.

La momentul respectiv (asta se întâmpla în 2015), amândoi eram încă angajați full time. Fritz se lăsase de topografie și se angajase la corporație și eu, la rândul meu, eram angajată – plecasem de la corporație, dar lucram 9-5. Așa că de traduceri ne ocupam în timpul pe care nu-l petreceam fiecare la biroul lui. Recte seara, noaptea sau dimineața, înainte să plecăm la muncă.

Nu o să mint și nici nu o să îndulcesc lucrurile. A fost o perioadă cruntă. Aveam zile în care ajungeam acasă la 17:30 – 18:00, scoteam rapid cățeii la o plimbare (aveam 2 cățelușe mici pe vremea aia, un bichon și un cocker) și apoi ne așezam fiecare la calculatorul lui și traduceam. Se întâmpla să ne apuce 2-3 dimineața muncind, ne duceam să dormim câteva ore, ca la 9 să fim iar la muncile noastre „oficiale”.

Un aspect esențial pe care trebuie să îl menționez aici e faptul că atunci nu aveam încă copilul. Eram numai noi doi și altfel poți gestiona nopțile nedormite și oboseala când nu trebuie să ai grijă decât de propria persoană. Dacă ar fi existat copilul, cu siguranță lucrurile ar fi arătat altfel. Nu cred că este imposibil să faci lucrul ăsta nici dacă ai copii, însă cu siguranță este mult mai greu.

Am ținut-o în ritmul ăsta vreo 2 ani de zile. Între timp ne mai extinsesem baza de clienți, așadar proiectele veneau din mai multe părți, nu dintr-o singură sursă și veneau constant. Cam după doi ani am început să câștigăm lunar din traduceri echivalentul celor 2 salarii pe care le câștigam de la locurile noastre de muncă. Bun, practic, câștigam mai mult, dar trebuiau plătite și dările la stat din banii încasați.

Pentru că, evident, pentru a putea lucra cu clienți, ai nevoie de o formă de organizare legală. Pentru că trebuie să poți emite clientului factură, pe care ăla să ți-o plătească. Noi am optat pentru SRL, dar mulți traducători (și nu numai, mulți freelanceri în general) optează pentru PFA sau II. Aici e la latitudinea fiecăruia și lucrurile astea țin de mai mulți factori, însă aici nu am să intru în nici un fel de detalii, pentru că nu sunt în măsură să dau sfaturi.

Dacă vreți să mergeți vreodată pe drumul ăsta, găsiți un contabil bun și în care să aveți încredere și consultați-vă cu el. Nu vă luați nici după ce vă spune văru’ Săndel care și-a făcut PFA, nici după Nuți de la 4 care are II sau după prietena unchiului cumnatei lu’ Getuța croitoreasa. Numai și numai un contabil vă poate îndruma în direcția alegerii optime pentru situația voastră.

Ok, deci de muncit munceam, proiectele veneau, banii intrau în cont. După doi spre trei ani ne-am dat seama că nu vom mai putea să o ținem în ritmul ăsta prea mult, pentru că o să ajungem la epuizare și o să clacăm. Așa că ne-am luat inima în dinți și am decis că da, vrem să facem pasul spre freelancing full time.

Ca să ne mai păstrăm o mică plasă de siguranță, și pasul ăsta l-am făcut treptat. Adică prima care a renunțat la job am fost eu. Am luat decizia asta ținând cont de o serie de factori pe care i-am considerat noi relevanți la momentul respectiv.

Din nou, nu o să mint. Am avut un morcov cât Casa Poporului înfipt așa bine în dos încât abia i se mai vedeau frunzele. Pentru că nu ai cum să nu te temi de necunoscut. Oricât de optimist ai fi, oricât de bine ar merge lucrurile, nu te poți împiedica să te întrebi ce se întâmplă dacă dai chix?

Păi, pe scurt, vă spun eu ce se poate întâmpla. Dacă nu-ți iese, te apuci frumușel și-ți cauți din nou de lucru și gata. N-ai murit de foame până să te apuci să o iei pe calea asta, nu? Ei bine, atunci înseamnă că ai un set de abilități și aptitudini care te vor ajuta să nu mori de foame nici dacă treaba asta se duce în cap. Dar dacă nu încerci, ai să trăiești tot restul vieții cu regretul „ce-ar fi fost dacă….”.

Sau cel puțin, eu așa am privit lucrurile. Mi-am spus că dacă încerc și dau chix, e ok, am încercat, n-a ieșit, înseamnă că nu e de mine. Dar dacă nici măcar nu mi-aș fi dat șansa asta, sunt convinsă că m-ar fi râcâit undeva în creier pentru totdeauna faptul că am fost fraieră și n-am avut curajul să îmi asum riscul.

Ok, probabil o să existe printre voi oameni care o să se întrebe: păi bine bine, dar cum stau lucrurile dacă ești la început de drum? Dacă, să zicem ești student proaspăt ieșit de pe băncile școlii și vrei să te apuci de treaba asta? Că atunci nu ai plasă de siguranță, nu ai nici o slujbă la care să te „întorci” în caz de eșec.

Păi, din punctul meu de vedere, e destul de simplu – pornești de la zero oricare ar fi scenariul – fie că vrei să te angajezi după facultate, fie că vrei să te apuci de freelancing, tot de la zero barat pornești. Așa că, dacă încerci cu freelancingul și nu iese, te apuci frumușel și-ți cauți de lucru. Ceea ce ai fi făcut oricum, dacă nu ai fi încercat varianta freelancingului.

Pe oricare dintre drumuri vei alege să mergi, nu va fi ușor. Depinde însă de fiecare dintre noi să ne stabilim așteptări și perspective realiste și să ne ținem cu dinții de efortul care trebuie depus, iar rezultatele vor apărea. Nu peste noapte, nu de pe o zi pe alta, nici măcar de la o lună la alta, dar vor apărea.

Revenind. După încă vreun an în care eu am lucrat full time ca freelancer și Fritz a continuat să șadă cu dosul atât în luntrea corporației, cât și în cea a freelancingului, a mai urmat o nouă luare a inimii în dinți, ne-am luat frumușel de mânuță și am sărit complet în lumea celor care muncesc pentru ei înșiși.

Evident, și acest salt a fost însoțit de un morcov mult mai proaspăt, dar la fel de mare ca cel din prima etapă. Însă acum, după imediat 8 ani de la primul pas mic pe cărarea asta, pot spune cu mâna pe inimă că a fost cea mai bună decizie pe care am luat-o.

Pentru noi este exact ceea ce trebuie, ne face în continuare plăcere munca noastră, ne permite să ne trăim făcând ceea ce ne place și să ne facem programul (în mare măsură), așa cum ne dorim și cum ne convine nouă.

Da, de multe ori muncim mult mai mult decât am fi făcut-o dacă eram angajați cu program fix. Da, uneori ne țâțâie dosurile pentru că nu încasăm la timp de la clienți și ne întrebăm dacă o să avem bani de următoarea pâine. Da, uneori muncim în weekenduri sau în vacanțe. Da, uneori (mai rar, ce-i drept, în ultimii ani), ne mai prinde 1 noaptea muncind. Dar una peste alta, pentru noi, pentru familia noastră și felul nostru de a fi, plusurile sunt per total mai multe decât minusurile.

Așa cum spuneam mai sus, se pare că aceasta va deveni o serie de articole, așa că voi reveni cu altele, în care am să intru în mai multe detalii legate de aspecte specifice ale aventurii ăsteia. Până atunci, dacă aveți întrebări, aici sunt 🙂