Cum am pierdut unul dintre câini

Cred că am mai povestit năzdrăvănia asta pe nețărmuritele cărări ale internetului, da cum poate nu toată lumea frecventează aceleași cărări, am zis să o relatez și aici, să îmi rămâie de aducere aminte peste câțiva ani, când am să mă senilizez și mai tare de atât.

Intro pentru cine nu cunoaște detalii: noi deținem în proprietate 3 bucăți câine. Tip Schnauzer, versiune Uriaș, culoare Negru Drac. Doi băieți și o fată. Programul lor zilnic include, pe lângă mâncat, kkt și dormit cu pârtzuri, și cel puțin o plimbare executată sub oblăduirea tatălui lor, distinsul meu soț, Fritz pre numele său.

Iar din motive de logistică și altele, Fritz scoate câinii la plimbare câte doi, de obicei. Respectiv, tot de obicei, pe fată cu câte unul dintre băieți. Dar uneori mai decide și să ia numai câte unul cu el. Ori alteori pe toți trei. Însă în majoritatea cazurilor, doi pleacă la plimbare, eu rămân acasă cu unul.

Și se făcea că era o frumoasă zi de toamnă, în care am reușit să ne trezim cu toții, să nu ne sărim la beregăți până la ora plecării la grădiniță și toate erau bune și frumoase. În mod normal, procedura e cam așa: eu îndes copilul în mașină, timp în care Fritz îndeasă câinii. Cum eu sunt ocupată cu îndesat copil și răspuns între timp la diverse întrebări care mai de care mai incitante, precum „De ce azi e marți și nu miercuri” sau „Ce avem azi de mâncare la grădi?” ori „De ce după vară vine toamna?”, nu sunt niciodată atentă la numărul de câini care aterizează în portbagaj.

Ei, în acea frumoasă zi, ca și în toate celelalte, am executat procedurile, mi-am luat la revedere de la copil și soț și am plecat în casă. Unde m-am apucat să îmi văd de treabă. Am înregistrat cu colțul ochiului un câine pe o canapea și cam atât, că și eu am capacitatea de concentrare a unei șaibe ruginite. Mi-am văzut așadar de treabă. La un moment dat, am decis să mă ridic de la calculator și să iau o pauză, să îmi întind oleacă ciolanele.

Zis și făcut. Plec din birou, mă duc spre bucătărie, cu gândul la o cafea. Și atunci mintea mea înregistrează că ceva e în neregulă. Căci în casă nu părea să fie decât un câine. Iar eu eram ferm convinsă că trebuiau să fie doi. Recte, fata lipsea. Zic în sinea mea eh, o fi p-afară. Ies, arunc un ochi. Cătzaua canci. O strig. Nimic. Ciripit de păsărele, nechezat de cai din vecini și cam atât.

Mă întorc în casă. Strig cătzaua, că s-a mai întâmplat să fie dosită prin vreun cotlon și să apară, șifonată toată și vădit deranjată de răcnetele mele. Dar de data asta, nimic. Liniște totală. Urc la etaj, deși nu prea ar fi avut ce să caute acolo, dar mna, nu se știe ca pământu’… Nimic.

Ies din nou afară, mai răcnesc de câteva ori. Apare pisica. Semn rău, că asta de obicei de băieți nu se ferește, da de fată fuge precum Scaraoțchi de tămâie. Deci clar, fata nu e în curte. Încep să intru în panică. Mă gândesc că a ieșit nebuna pe poartă când a plecat Fritz și apoi s-a închis poarta și a rămas pe afară. Deși nu prea face asta. Adică mai iese, așa, doi-trei pași dincolo de limita de proprietate, dar își returnează apoi rapid persoana în curte.

Ies în stradă. O iau în sus și-n jos și strig de nebună. Văd deja perdele care încep să se miște și simt în ceafă priviri întrebătoare. Dar nici urmă de cătzea. Deja mă luaseră toate transpirațiile și toată jalea din lume. Am pierdut cătzaua. Ce mă fac? Unde s-o caut? Dacă a fugit pe ulița principală și a lovit-o vreo mașină?

Și în timp ce prin cap mi se derulau cele mai apocaliptice și negre scenarii, intru înapoi în casă, cu gândul să îl sun pe Fritz, să lase dracului și plimbare și tot și să vină urgent acasă, că am pierdut cătzaua. Pun mâna pe telefon, stau cu inima cât un purice anemic, că de multe ori ăsta n-are semnal prin pădure pe unde bântuie cu câinii… Sună… O dată, de două ori… Într-un târziu îmi răspunde.

– Auzi, trebuie să vii urgent acasă, am pierdut cătzaua!

– ?!?

– Tu m-auzi? Nu e nicăieri, nici în casă, nici în curte, nici nicăieri! Cred că a ieșit din curte când ai plecat și…

– Ăăăăă, care cătzauă? Asta de am luat-o eu cu mine la plimbare? Că doar ți-am zis dimineață că azi o iau și pe ea, și pe Freduț.

– ^%*&%@)*#*^$

Când ești prost și viața-i grea. The end.