Cine mai are câine ca al meu?*

* Titlul provine de la bancul cu „Cine mai are motocicletă ca a mea?”

Dacă nu-l știți, ori sunteți ilegal de tineri, ori… nu știu zău sub ce piatră ați trăit :))

Pentru conformitate însă, vi-l las mai jos:

Mno, cam ca ăsta din banc am fost și eu acu vreo două zile. Adică aproape ca ăsta, da’ nu chiar.

Că să vedeți. Plec la Hornbach, să târguiesc niște târguieli. Și zic să iau cățaua Hanna cu mine, să mai iasă și ea la un shopping, o d-asta.

Zis, făcut. Plecăm, ajungem.

Descarc cățaua din mașină, intru în magazin. Fix după ce trec de ușile culisante de la intrare, îmi dau seama că mie mi-ar cam trebui totuși un cărucior de cumpărături d-ăla mare, că nu am cum să mă descurc doar cu un coș din ăla mic, de mână.

La Hornbach, ca aproape pe la toate magazinele mari, intrarea e pe o parte, ieșirea – pe alta.

Io – român. În loc să mă urnesc să ocolesc tot magazinul și să ies pe la ieșire, mă postez pampon lângă intrare, aștept să mai intre niște cetățeni și țuști! o tulesc pe lângă ei și ies din incintă tot pe la intrare. Ha, c-am fentat sistemul!

Mă duc în parcare, iau căruț, mă întorc în magazin. Mă duc la raionul de unde aveam eu de târguit târguieli.

Cățaua, atașată de mine cu lesa, în mâna stângă. Căruțul – în mâna dreaptă. Cățaua, foarte interesată de ceva aflat undeva în stânga ei, miroase de zor.

Mă opresc în loc lângă un palet unde se afla ce aveam eu nevoie să cumpăr. Paletul – în dreapta. Cățaua, în continuare în stânga, în continuare extrem de mânată de nas către Mniezo știe ce, că nu eram atentă la ea, că eram atentă la ce voiam să cumpăr.

Și cum mă aplec eu așa înspre palet, să iau ce aveam de luat, numa văd cu colțul ochiului o umbră mare și neagră undeva în stânga-spatele meu.

După o fracțiune de secundă, colțul ochiului focalizează oleacă mai bine (da’ nu bine de tot), și-mi zic în sinea mea: Ha! Aute că mai e cineva aici, cu un câine ca al meu!

Nu-mi duc însă gândul mai departe, căci tre să revin în poziție verticală. Mă îndrept deci de șale scârțâind, pun pe căruț ce luasem de pe palet și dau să mă pun în mișcare. Când să mă pun în mișcare, constat – nu fără oarecare stupoare – că aveam în continuare atașată de mine o lesă, care era atașată de o zgardă, în care însă nu era introdus nici un câine 🤔

Pentru că da, Hanna mea, perturbată în intensa-i activitate de mirosit de faptul că eu trăgeam spre dreapta, ca să ajung unde voiam eu să ajung, iar ea avea de mirosit fix în partea opusă, a decis să facă o mișcare elegantă cu gâtul ei de lebădă neagră supradimensionată și să se extragă din zgardă, ca să poată mirosi în voie mai departe acolo unde avea ea de mirosit.

Deci ce să vezi, câinele ăla ca al meu… chiar era al meu!

Mă uit la ea, o strig (nu vă gândiți că plecase teleleu-tănase, era la 2 metri de mine, dar asta era cu juma de metru mai mult decât i-ar fi permis lungimea lesei), se uită oarecum nedumerită la mine, după care își vede imperturbabilă de mirosit.

Până la urmă am reușit s-o recuperez, am plecat iute din magazin ș-am zis bogdaproste că era destul de gol la ora aia și nu m-a văzut nimeni cum stăteam eu stâlp, cu lesa în mână, da’ fără câine.