Nu înțeleg de ce în România mașinile de școală merg cu maaaaaaaxim 30 la oră, atât prin localitate, cât și în afara ei.
Nu înțeleg nici de ce în alte țări, aceleași mașini de școală merg cu viteza legală, atât în localitate, cât și în afara ei.
Nu înțeleg de ce în România mașinile de școală merg cu maaaaaaaxim 30 la oră, atât prin localitate, cât și în afara ei.
Nu înțeleg nici de ce în alte țări, aceleași mașini de școală merg cu viteza legală, atât în localitate, cât și în afara ei.
Mi-a venit ideea textului de azi după ce am citit un articol la Marius Cucu, la care m-am apucat să scriu un comentariu kilometric.
Comentariu care, prin bunăvoința (sau, mai degrabă, lipsa ei) zeităților întunecate ale online-ului, s-a pierdut în niște neanturi digitale de unde n-am mai putut să îl scot.
Vine un moment în viața fiecăruia dintre noi când ne vedem, din diverse motive, puși în fața situației în care pur și simplu lucrurile nu mai merg așa cum sunt și trebuie să facem ceva.
O schimbare, un efort, un ceva, acolo, pentru că pur și simplu așa ca până acum nu se mai poate.
Vineri am fost la București, pentru ca să duc la tuns, frezat și odicolonat cățelul pe nume Fred, deoarece domnia sa urmează să participe la diverse concursuri naționale și internaționale.
Dar nu despre potaie este vorba astăzi. Ci despre trafic. Mai ziceam și zilele trecute că-s chestii pe care nu le înțeleg legate de comportamentul unora la volan.
Copilul din dotare este în vilegiatură la bunici. După cum am mai povestit pe aici, cred, copilul deține un animal de pluș sub formă de oaie.
Bine, el deține de fapt vreo 6.847 de animale de pluș, însă Oaia este esențială pentru dormit, deoarece furnizează, citez, „năniță de la codiță”. Adică trebuie musai să tragă Oaia de coadă când se pune la somn.
Sunt chestii pe lumea asta pe care le înțeleg, și chestii pe care nu le înțeleg.
Unele din cele pe care nu le înțeleg, nu le înțeleg pur și simplu fie pentru că nu mă interesează subiectul, fie pentru că nu mă duce tărtăcuța. Mna, aia e, nu putem fi toți genii.
Textul ăsta ar trebui să fie unul trist (și cine știe, poate chiar o să fie, pe alocuri), dar nu aș vrea să fie așa.
Ar trebui să fie trist pentru că sufletul ăsta cu chip de cățel, pe nume Otto, a plecat de aici, din casa noastră și s-a dus dincolo de curcubeu.