Nu înțeleg #2

Vineri am fost la București, pentru ca să duc la tuns, frezat și odicolonat cățelul pe nume Fred, deoarece domnia sa urmează să participe la diverse concursuri naționale și internaționale.

Dar nu despre potaie este vorba astăzi. Ci despre trafic. Mai ziceam și zilele trecute că-s chestii pe care nu le înțeleg legate de comportamentul unora la volan.

Ei bine, vineri am avut ocazia să mă întâlnesc cu 3 astfel de chestii pe care nu pot să le înțeleg nici moartă.

Dar înainte de asta, trebuie să spun și un lucru pozitiv: per total, traficul pe Valea Prahovei mi s-a părut un piiiicuțel mai civilizat decât de obicei.

Aici trebuie ținut cont de faptul că drumul ăsta cu câinele la București se execută predominant de către domnul soț, așa că eu n-am mai făcut acest traseu de niște luni bune.

Așadar, nu mică mi-a fost mirarea să constat că, una peste alta, parcă se circulă ceva mai civilizat. De exemplu: după cum probabil știți, la ieșirea din Sinaia, dacă vii de pe centură, trebuie să te oprești, pentru că au prioritate cei care ies din localitate.

Vă dați seama cam ce omor se generase acolo vineri seara, pe la orele 19, cam așa. Și nu care cumva să vă imaginați că era vreo urmă de milițian prin zonă, să ajute la descongestionarea traficului. Că nu era.

Ei bine, am rămas profund surprinsă să văd că, în proporție de 90%, lumea făcea fermoar – adică ieșea câte unul din Sinaia, următorul îl lăsa să treacă pe cel venit de pe centură și tot așa. Firește, existau și evidentele excepții, dar aș zice că într-o proporție covârșitoare, lumea era ok.

Și încă o chestie care m-a surprins: oameni cu mașini puternice, genul de oameni pe care, în mod (trist de) normal, ne-am obișnuit să îi vedem depășind coloane, nesemnalizând și prestând tot felul de astfel de meltenisme, circulând super normal, civilizat și regulamentar. Nasol că a început să ne surprindă plăcut normalitatea, nu?

Bineînțeles, existau și excepțiile, ăia care se îndesau cu frenezie, nelăsând pe altul să le intre în față – și aici apare deja primul comportament pe care nu îl înțeleg: bănene, la ce îți folosește îndesatul ăsta? Așa, de principiu? Serios, e coloană cât vezi cu ochii și toată lumea se mișcă precum ochiul unui răposat.

Ce se întâmplă dacă îl lași pe altul să intre în fața ta? Sau, mai bine zis, ce se întâmplă dacă nu îl lași? O să scurtezi semnificativ timpul pe care-l petreci tu în coloană? Ajungi cu juma de oră mai devreme la destinație? Te teleportezi brusc din ambuteiaj într-o zonă în care se circulă fluent? Nu pricep și pace.

A doua chestie care mă bagă în ceață sunt ăia care se strofoacă să depășească de zici că depinde viața lor de asta. Din ăștia am întâlnit doi pe drum – unul la dus și unul la întors.

La dus, eram pe Predeal, în zona aia cu două benzi pe urcare. Și la un moment dat a apărut un cetățean care s-a plantat pe banda a doua, a pus semnal stânga și s-a îndesat cu hotărâre în spatele tuturor celor aflați în fața lui pe banda a doua.

Asta deși unii erau angajați, de exemplu, în depășirea unui camion sau a unui alt autovehicul mai lent. Ce crezi tu că obții dacă, în timp ce Tilică depășește o dubă, te înfigi în fundul lui cu semnal stânga? Crezi că Tilică va renunța subit la depășire, ca să îți facă loc ție, pui de Fitipaldi? Sau ce?

Dar faza care m-a omorât definitiv la ăsta a fost următoarea: după ce s-a strofocat din răsputeri să depășească tot ce i-a ieșit în cale… țineți-vă bine: a făcut dreapta pe prima străduță din Predeal!

Și stau eu și mă întreb: ce a rezolvat omul ăla? Cât timp a câștigat după toate manevrele asta? Un minut? Două? Cinci? Nu pricep și pace.

Al doilea specimen de Depășitorus Grăbitus l-am întâlnit la întoarcere. În zona aia de dinainte de Comarnic unde benzile sunt destul de late și, deși este doar câte una pe sens, mulți se trag tare în dreapta și îi lasă pe grăbiți să treacă.

E, la un moment dat a apărut un astfel de grăbit. Unde se grăbea, n-aș ști să vă zic exact, pentru că, ghiciți ce, toată zona era o mare și frumoasă coloană.

Dar el, Depășitorul Meseriaș, a început să se îndese. Era cu o mașină în urma mea. S-a poziționat strategic spre stânga benzii. Cel din spatele meu s-a tras spre dreapta și l-a lăsat să treacă. Același lucru l-am făcut și eu. Și cel din fața mea. Dar cam acolo s-a înfundat treaba, că deja era coloană și pe contrasens și n-a mai prea avut unde să se ducă.

Acu, trebuie să vă imaginați că toate manevrele astea au durat ceva, că mna, după cum ziceam, era coloană, se circula în ritm de ambuteiaj, așa că, oricât s-ar fi străduit el să se îndese, mai iute decât cei 10 kilometri la oră cu care ne mișcam cu toții, nu avea cum să meargă.

Una peste alta, omul a intrat în Brașov cu 2 mașini înaintea mea. La ce i-a folosit toată stropșeala? Habar nu am. Și zău dacă pricep.

Al treilea specimen a fost unul cu care m-am văzut nevoită să și interacționez, că deja mă călca pe nervi rău de tot. Acu, ca idee, eu nu m-am umplut de spume că am făcut aproape 5 ore de la București la Brașov. Știam la ce să mă aștept și mi-am asumat.

Aia e, atunci am avut programarea, știam că urmează week-end prelungit, mi-era clar cam ce dezastru va fi pe minunatul DeNeu. Mă fascinează neîncetat reportajele alea de la tv cu „șoferii prinși în cozi kilometrice, cu nervii întinși la maxim…”

Păi la ce pana mea ți se întind nervii, nene? Nu știai în ce te bagi? Sau aveai impresia că fix în ziua aia în care decizi tu, Pulică Frânaru, să pleci cu nevastă și plozi pe Valea Prahovei, drumul are să-ți stea la dispoziție liber și făr’ de opreliști?

Dar o iau pe arături. Ziceam de al treilea specimen. Ăla care a decis că nu poate circula altfel decât lipit de bara mea din spate. Asta în condițiile în care, repet, se circula în coloană, cu 10-20, pe alocuri 30 la oră. Și apoi se stătea. Și se mai mergea un pic. Și apoi se stătea iar.

Și în condițiile în care, din nou, spre surprinderea mea, lumea chiar stătea în general destul de răsfirată, păstrând o distanță decentă față de cel din față.

Ei bine, toată lumea, până la cetățeanul din spatele meu. Care aparent nu putea respira dacă nu stătea cu botul mașinii lipit de dosul mașinii mele.

În mod normal aș fi ignorat complet un astfel de retard, dar de data asta aveam o problemă: aveam câinele în portbagaj, astfel încât o potențială tamponare din spate era ultimul lucru pe care mi l-aș fi putut dori.

Am rezistat eroic o bucată, dar apoi, văzând că omul nu prididea din a sta călare pe mine, în primul moment în care traficul s-a oprit complet, m-am dat frumușel jos din mașină, m-am dus la el, i-am bătut în geam și, cu zâmbetul pe buze și toată amabilitatea de care am fost în stare, i-am spus: „Vă rog frumos să nu mai stați atât de aproape de mine. Am câinele în portbagaj și, dacă Doamne-ferește se întâmplă ceva, mă tamponați și pățește câinele ceva, o să fiu nevoită să vă omor. Vă mulțumesc pentru înțelegere!”

Și m-am întors pe călcâie și mi-am văzut de treabă. N-am așteptat să văd dacă are ceva de obiectat, dar nu părea să fi înțeles prea clar ce i-am spus, pentru că, odată ce ne-am pus din nou în mișcare, a continuat să stea la o distanță mult prea mică de mine.

Așa că am făcut un meltenism, da aia e, cu ăștia trebuie să vorbești pe limba lor: am început să pișc frâna în momente absolut aleatorii și fără nici un fel de motiv. Am lăsat o distanță mai mare până la mașina din față și am început să frânez – vorba vine, că n-am frânat, numai am apăsat pedala suficient încât să se aprindă stopurile – absolut alandala și fără rost.

Au fost suficiente vreo 3-4 repetări ale acestei acțiuni ca prietenul meu să se potolească și să țină o distanță decentă față de mine. La ce a fost nevoie de tot circul ăsta? Nu pricep și pace.

PS: poza nu prea are nici o legătură cu textul, dar e prea frumușel purcelul ca să nu mă laud cu el. Cra-cra :))