Blonda și streptococul

Așa cum v-am povestit deja, fiul meu cel foarte strângător ne-a adus săptămâna trecută de la grădiniță, împreună cu cel mai recent desen cu iepurași și floricele, și un frumos streptococ.

Toată distracția a început duminică (nu ieri, ci duminica trecută), când copilul a început să se moleșească și a făcut febră. În plus, s-a plâns că îl doare în gât când înghite și că îl doare burtica.

I-am dat antitermic pentru febră, am fugit la farmacie și i-am luat un spray pentru durerea de gât și l-am doftoricit acasă cât de bine s-a putut. Mi-am amintit însă între timp că primisem cu câteva zile înainte mesaj de la grădiniță că un copil de la o altă grupă fusese diagnosticat cu ceva numit „streptococ beta hemolitic de tip A”.

La momentul respectiv am ignorat mesajul, recunosc, pentru că până acum cam tot ce a adus copilul acasă a fost de la grupa lui, nu de prin străini. Dar de data asta am zis hai să mă uit totuși pe net, să văd ce simptome dă drăcia asta. Și, ce să vezi, păreau că se cam fix potrivesc. Și pe lângă simptome, am mai aflat că sărăcia nu prea trece fără antibiotic și se diagnostichează cu exsudat.

Așa că luni dimineața am înșfăcat copilul și l-am trambalat să-l caut la medici adevărați, că mi s-a părut o idee mai bună decât să îl tratez conform dr. Gugăl. Iar pediatrul mi-a confirmat suspiciunea și i-a prescris antibiotic.

Magie mare, ce să zic. După prima doză de antibiotic, fi-miu n-a mai făcut nici febră, nici nimic, iar după a doua doză nu s-a mai plâns nici de dureri în gât. Dar medicul a zis clar că 5 zile trebuie să facă tratament și să stea acasă. Așa că l-am ținut acasă, ce să și fac?

Ei, luni seara parcă începuse să nu-mi fie chiar bine nici mie, iar pe marți am început să mă simt rău de-a binelea. Stare generală nasoală, muci și durere de gât. Băi oameni buni, vă spun cu mâna pe inimă, n-am crezut că pot exista dureri de gât în halul ăsta de nasoale. Că mna, am mai avut și eu și guturaiuri, și gripe și viroze și gâlci și m-a mai durut la viața mea gâtul. Dar în halul ăsta, niciodată.

Lasă că nu puteam să mănânc, lasă că abia puteam să înghit câte un lichid, băi, dar mă durea inclusiv când respiram, jur. De fiecare dată când trăgeam aer în piept, mi se părea că îmi ia foc gâtul. Iar cel mai și cel mai crunt era când îmi venea să strănut. În momentul ăla simțeam că gata, o să pocnesc de durere. Efectiv simțeam ca și cum o mână înroșită în foc îmi intră pe gâtlej și-mi smulge tot ce e p-acolo. Horror, vă zic.

Așa că miercuri am decis că nu mai merge, mă duc și eu la medic, că mai mult ca sigur am luat carcalacul de la fi-miu.

Acu, tre să înțelegeți că asta e o decizie pe care am luat-o în contextul în care eu sunt genul mai degrabă bărbat când vine vorba de mersul la medic. Adică funcționez de obicei pe principiul că dacă n-am murit până acu, o să supraviețuiesc și de data asta. Și dacă nu mă simt în pericol de sucombare iminentă, nu prea calc pe la oamenii în halate albe. Iar pastile tot așa, nu iau decât dacă simt că altfel amenință să-mi bată coliva-n chept. Deci vă dați seama că-mi era destul de rău dacă am decis de bună voie să mă duc să mă caut.

M-am urcat deci în mașină, m-am dus ață la cabinetul medicului de familie. Ajung acolo, îmi pun masca pe mutră, intru în sala de așteptare și mă așez cuminte cât mai într-un colț posibil. Nu de alta, dar era plin de moșuleți și băbuțe și numa să mai împrăștii streptococ printre geriatrici n-aveam eu chef.

Am stat o bucată liniștită în colțișorul meu, trăgând involuntar cu urechea la discuțiile despre junghiuri, dureri, analize și comparații între medicamentele de tensiune și promoții la farmacii și, când aproape să-mi vină rândul să intru, o aud pe asistentă prin ușa întredeschisă vorbind la telefon și explicând persoanei de la celălalt capăt al firului că „Doamna doctor e în concediu săptămâna asta”.

Am simțit că mă prăbușesc. După ce stătusem ca proasta acolo, după ce că mi-era rău de abia mă puteam ține pe picioare și fiecare respirație și înghițitură era un chin, acu aflu că tanti doctor nici măcar nu e la cabinet. Aproape că mi-a venit să plâng.

Am intrat totuși în biroul asistentei, cu o ultimă rază de speranță, că poate-poate n-am auzit chiar bine ce a zis. Dar nu, urechile aparent încă îmi mai funcționau. Doctorița era în concediu.

Plină de bunăvoință, asistenta mi-a spus că e totuși o altă doamnă doctor Icsulescu care îi ține locul doctoriței mele și vine să consulte, dar abia pe la ora 13, că până atunci e la cabinetul ei propriu. Era ora 10:30. Mă apucase disperarea.

Uitându-se cu milă la mine, a înșfăcat o bucățică de hârtie și s-a apucat să noteze rapid pe ea ceva, după care mi-a înmânat-o și a zis: „Ăăăăă, știți, nu arătați prea bine și totuși, până la 13 mai e ceva, așa că v-am trecut aici adresa de la cabinetul doamnei doctor Icsulescu, poate ar fi bine să mergeți acum la dânsa, să vă vadă!”.

I-am mulțumit frumos, mi-a luat picioarele la spinare și m-am cărat. În primul moment, am avut de gând să mă duc direct la doamna doctor Icsulescu. Dar apoi m-am gândit că naiba știe ce aglomerație o mai fi și acolo și am zis să încerc să trag alt pai.

Adică l-am sunat pe pediatrul lu’ fi-miu, i-am zis ce și cum și l-am întrebat dacă și când m-ar putea primi. Omul a fost super de treabă și mi-a zis să vin la el la cabinet și să intru direct, chiar dacă mai sunt și alții la coadă.

Ceea ce am și executat. Ajung acolo, sala de așteptare – goală. Că mna, orice ar fi zis el, tot m-aș fi simțit aiurea să mă îndes ca melteanul, dacă ar mai fi fost oameni la coadă.

Bag capul în biroul asistentei și o întreb dacă e cineva la domnul doctor sau pot intra. Asta zâmbește, nu zice nici că e cineva, nici că nu e, îmi zice numai să mai aștept puțin.

Pe moment n-am priceput ce și cum, dar aveam să mă lămuresc în foarte scurt timp. Căci fix câteva minute mai târziu, ușa cabinetului s-a deschis și dom’ doftor a ieșit zâmbind, ținând în mână o trăistuță. Se uită la mine și zice: „Mai stai un pic aici, nu intra încă. Mă duc până la mașină și mă întorc”. Și pleacă cu trăistuță cu tot.

Se întoarce, mă invită în cabine și, zâmbind complice și făcându-mi cu ochiul îmi zice: „Să mă scuzi, te rog, am mâncat niște icre cu ceapă. Că m-a trimis nevastă-mea la piață de dimineață. Și am văzut icrele alea, și ceapă verde proaspătă și n-am putut să rezist. Ș-am mai găsit și niște lipie proaspătă și caldă. Așa că mi-am luat, ce era să fac? Și am zis să mai stai un pic afară, că deschisesem geamul, să se aerisească un pic”.

Ăla a fost momentul în care am simțit că mă ia direct cu leșin, așa că i-am zis: „Dom’ doctor, nu mai ziceți, vă rog, fie-vă milă, că mie mi-e foame de alaltăieri și abia pot să-mi înghit propriul scuipat, d-apoi icre și ceapă și alte delicatese d-astea!”

A început să râdă și a zis: „Ei, de fapt nici n-au fost așa grozave, să știi! Și ceapa cam pișcăcioasă” și râdea de numa.

După care m-a consultat, mi-a confirmat că sunt și eu fericită posesoare de streptococ, mi-a scris rețetă pentru antibiotic și m-a trimis acasă.

În capul meu, pe jumătate leșinată de foame, pe jumătate leșinată de poftă, am sperat din tot sufletul că o să-și facă și la mine efectul ca la fi-miu. Și mă gândeam eu așa, în capul meu cel optimist, cum o să zburd până acasă, o să înghit pastila magică și până pe seară o să fiu vie din nou. Și o să îmi cumpăr icre și ceapă verde și o să mănânc până o să intre fierea-n grevă.

Aiurea. De unde atâta noroc pe capul meu? Și-a făcut efectul antibioticul, nu zic. Dar abia pe vineri, așa, am început să mă simt mai vie și sâmbătă a fost prima zi în care am putut mânca efectiv ceva non-lichid fără să simt că înghit cuie înroșite în foc asezonate cu pioneze și cu garnitură de șmirghel.

Și ce credeți că am mâncat? Icre, evident! Deie-i Bărbosu sănătate lu’ mămică-mea, că a executat și ne-a adus și nouă o porție. Jur că mi s-au părut cele mai delicioase icre pe care le-am gustat vreodată!

Una peste alta, azi sunt chiar binișor aș zice, ceea ce vă doresc și vouă. O zi de luni mișto în continuare!

Sursa foto: freepik.com