Pregătesc bagajele pentru vacanță. Adun rufe curate de prin sertare și de pe uscător. Fi-miu […]
Tag: copii
Iulia
Bătutul copiilor nu e niciodată o soluție…
…dar jur că unii părinți ar trebui articulați peste dos cu nuiaua sau dați cu țeasta de bordură până le vine mintea la cap (dacă o fi posibil așa ceva în cazul unor astfel de specimene).
Confesiunea zilei
Și cum stăteam eu așa, cumințică, bând o bere, fumând o țigară și ascultând cu atenție și îngrijorare bâzâitul dihăniilor de pe la geam (vă povestesc cât de curând și de asaltul căruia îi suntem supuși de câteva zile), reflectam asupra zilei ce tocmai se pregătește să se încheie.
Și mă gândeam că a fost o zi nici prea-prea, nici foarte-foarte.
De ce au copiii termostatul defect?
Mnu, stați așa, să reformulez: de ce o avea copilul nostru termostatul defect? Vă explic mintenaș de ce îmi pun această întrebare.
Dialoguri cu și despre pizza
Ieri după amiază am rămas câteva ceasuri singură acasă cu fiul, așa că ne-am apucat să facem pizza împreună.
Pregătim ingrediente. Ajungem la partea cu tăiat șunca. Din când în când, cât timp eu iau o mână de șuncă tăiată bucățele de pe tocător, să o pun într-un castron, îl surprind cum șutește câte o bucățică și și-o îndeasă în gură, molfăind mulțumit.
Mustăcesc în sinea mea, dar nu zic nimic. Operațiunea se repetă de mai multe ori pe parcursul procesului de tocat șuncă.
La un moment dat, îi zic:
– Ei, da ce faci tu acolo? Șutești șuncă și te înfunzi cu ea? Că mi se pare că mai mult șutești tu, decât ajunge în castron…
Se uită la mine cu cea mai nevinovată mutră posibil, ridică din umeri și îmi explică:
– Păi eu ce sunt de vină? Bucata aia a căzut în jumătatea mea! Dacă a căzut în jumătatea mea, înseamnă că e bucata mea!
Dialoguri cotidiene #9 & 10
Având în vedere faptul că, după cum vă povesteam zilele trecute, fi-miu s-a ales cu minunea de boală numită gură-mână-picior, am zis că tre să merg cu el la pediatru, să îl vadă, să fiu sigură că ăsta e diagnosticul și să vedem dacă îmi recomandă vreun tratament anume…
Toate bune și nu prea 🙄
Păi da, că dacă tot vine weekendul, și mai ales unul prelungit, se putea să ne plictisim noi în cel mai crunt mod posibil?
Că de îndesat pe la mare nu prea aveam de gând să ne îndesăm, la munte suntem deja, deci nu mai putem să punem și noi umărul la omorul de pe Valea Prahovei, deci e clar că urma să avem un weekend absolut anost, condimentat cel mult cu aventura coacerii unor vinete și a unor ardei pe grătar.
Dar pentru că lucrurile nu pot să fie niciodată atât de simple, iaca au venit și belelele.
Eu sunt 70072
M-a pus Aghiuță…ăăă, pardon, Vasilescu, să-mi instalez și eu Voxa. Unde prin „m-a pus” nu […]
Ce faceți în cazul ăsta?
„[…] ce vreau eu să întreb sună cam așa: din toata treaba de mai sus rezultă că învățământul în țară e un dezastru și învățători, profesori care se dedică meseriei sunt rara avis. OK, concluzia logică e ca toți cei care aveți copii sunteți conștienți că pe măsura ce avansează în acest sistem, probabilitatea să fie “educați” de idioți nu că e mult mai mare, ci statistic vorbind devine un lucru sigur.
Ce faceți în cazul ăsta?
Nu judec, nu acuz, am trecut prin același sistem, sunt doar curios.”
În general, generalizările generale…
De fiecare dată când cineva îndrăznește să exprime o opinie, hai să zicem, mai categorică pe un subiect – fie el efectul razelor de lună asupra galoșilor de gumă, fie comportamentul oamenilor prin aeroporturi ori discursul unei fete de liceu, invariabil trebuie să apară ăia care n-au nici un alt contraargument la opinia exprimată în afară de „Bueeeeei, nu e ok să generalizăm!!!”
Par egzamplu: vin eu și spun că razele de lună decolorează galoșii. Că eu am pățit-o, mi s-a stricat bunătate de pereche de galoși, așa că eu altă dată nu mai comit fatala eroare de a-mi lăsa galoșii în lumina lunii.
Fără nici un fel de excepție, cu certitudine de 100%, va apărea cel puțin o persoană care să zică: „Ba nu-i adevărat, eu am avut o pereche de galoși care n-a pățit nimic de la razele lunii, nu mai generaliza așa aiurea!”
Despre speranță și bun simț
… sau mai degrabă, despre lipsa lui. Din partea mea.
Dar să vă explic ce tot dondăn eu aici. Acum niște săptămâni (mult prea multe, spre rușinea mea), am primit un mesaj privat pe feisbuc. Era de la Diana, cu care sunt prietenă pe minunata rețea, dar pe care n-o cunosc în persoană.
Diana e mama unei fetițe grozave, are un atelier de croitorie în care creează lucruri minunate și, probabil pentru că ziua ei are cel puțin 48 de ore (că altfel nu-mi explic cum apucă să le facă pe toate), mai și scrie. Cărți pentru mari și pentru mici.
Și Diana, pur și simplu pentru că așa a simțit, a vrut ca una dintre cărțile ei să ajungă la mine. Așa că mi-a scris pe fb să-mi ceară adresa și mi-a pus cartea pe curier în aceeași zi.
Acu, firește c-aș putea să bag ditamai lista cu scuze pentru care nu am dat nici un semn după ce am primit-o, motive pentru care n-am pus mâna să scriu despre cărticica asta drăgălașă, motive pentru care… pentru care… Dar oricum n-ar conta pentru nimeni.
Adevărul e că uneori, cu toate bunele intenții, se întâmplă viața și ajungi să fii nesimțit cu oameni care chiar nu merită asta.
Așadar, Diana, iartă-mă, rogu-te, că am dispărut precum măgaru-n ceață, îmi pun cenușă în cap și sper să dreg un piculeț lucrurile măcar acum, în ceasul al doișpelea.
Dialoguri cotidiene #7
Pregătesc copilul pentru a fi exportat la bunici. Treaba lui în toată povestea asta este să își facă „bagajul”.
Unde prin „bagaj” se va înțelege o cutie în care își pune jucăriile pe care dorește să le ia cu el pe durata vizitei la numiții bunici.
Strict între noi fie vorba, cutia aia e fix inutilă, pentru că da, are jucării și la bunici și nu, în 90% din cazuri nici măcar nu deschide cutia cărată de acasă, pentru că – evident – are suficiente jucării acolo. Dar mă rog, așa e rutina, așa procedăm.
Dialoguri cotidiene #6
În ultimele zile, fiul nostru, copilul, s-a cam pișălit pe dânsul. Nu la modul să se facă fleașcă, ci la modul că și-a udat aproape în fiecare zi câte oleacă nemenționabilii.
Motivul? E prea ocupat cu joaca și nu are mereu timp să meargă la toaletă când îl scapă.
Așa că i se țin prelegeri despre cum nu este în regulă să nu folosim toaleta, este trimis în mod repetat la intervale regulate și așa mai departe.
Astăzi are loc următorul dialog între copil și genitorul său patern:
Amuzantul zilei
Bă. Dar să ai în jur de 30+ de ani. Să ai și un copil. Să nu pari, la prima vedere, că îți curge scuipat din gură. Iar minima ta logică (că de cultură generală dacă zic, mi-e teamă că mulți o să creadă că e înjurătură) nu îți poate face ăia 2 neuroni să gândească anumite lucruri, asta pentru mine e uluitor, de-a dreptul.
Dialoguri cotidiene 5
Asta e mai veche, de prin toamnă, dar n-am apucat să v-o povestesc din motive, așa că recuperez acum.
Scurt preambul explicativ: pe drumul care duce spre satul nostru se efectuează niște lucrări care implică niște șanțuri săpate pe marginea drumului și niște țevi/conducte. Am înțeles de prin vecini c-ar fi vorba despre ceva legat de sistemul de apă, dar mai multe nu știu și nici nu m-am documentat pe subiect, că nu m-a pasionat în mod special.
Fiul nostru, copilul, în schimb, este firește foarte interesat de subiect. Așa că ne toacă și pe mine, și pe tac-su cu întrebări nesfârșite de fiecare dată când dă ochii cu șanțurile, țevile ori muncitorii. Adică practic la fiecare drum înspre și dinspre casă.
Dialoguri la ceas de seară #8
O seară de toamnă ca oricare alta. Îndes copilul în cadă, să scot din el […]
Nu înțeleg #4
Inițial scrisesem ditamai introducerea la textul ăsta, dar apoi am șters-o și am decis să mă rezum la a relata faptele (așa cum le-am văzut și le-am perceput eu). Și la a-mi pune întrebări legate de ceea ce am văzut.
Dialoguri la ceas de seară #7
Aseară, ora cinei. Participanți: fiul din dotare și subsemnata. Pun farfuriile pe masă, mâncarea în […]
Copilul, oaia și Donald Rățoiul
Copilul din dotare este în vilegiatură la bunici. După cum am mai povestit pe aici, cred, copilul deține un animal de pluș sub formă de oaie.
Bine, el deține de fapt vreo 6.847 de animale de pluș, însă Oaia este esențială pentru dormit, deoarece furnizează, citez, „năniță de la codiță”. Adică trebuie musai să tragă Oaia de coadă când se pune la somn.
Unica problemă cu această jivină (Oaia, nu copilul) este că plodul refuză cu obstinație să mă lase să o spăl. Chestiune de altfel imperios necesară în mod periodic, pentru că mna, se mai umple de bale, miros de pârțuri, urme de mâncare (pentru că da, o mai cară după el și prin casă, la masă, la plimbări…).
Azi, profitând de faptul că părea ocupat cu alte chestiuni mai importante, mama mea, bunica numitului copil, a decis să riște și să bage Oaia la spălat. Ceea ce a și executat.
