Dialoguri cotidiene 15

Pornind de la ambalaje, comentariile la textul anterior au atins și spinoasa problemă a ambalajelor de acadele.

Ocazie cu care mi-am amintit de o fază cu fi-miu și o acadea pe care am zis că tre’ să v-o zic 😁

În paranteză fie spus, fi-miu nu prea se omoară după acadele, că reușește cumva să se lipicească din cap până-n vârful unghiilor de la picioare când procesează câte una.

Doar că, în ziua despre care vreau să vă povestesc, primise o acadea de la școală, că fusese ziua unui coleg.

Și clar, dacă primești cu ocazia zilei cuiva, păi e musai să o halești, nu?

Se făcea deci că mă duc să iau copilul de la școală. Îl preiau și, în drum spre mașină, îl văd că fojgăie de zor ceva în mânuțe.

– Ce-ai acolo?

– O acadea!

– De unde?

– Păi a fost ziua unui coleg. Dar mami, oare ai putea să mă ajuți să o desfac? Că nu reușesc deloc deloc!

Aici mai tre’ să mai fac o paranteză. Ca orice părinte responsabil și cu acces la net, într-o zi scrolam fără țintă pe internet.

Și mi-a apărut un clip în care un cetățean binevoitor venea în ajutorul nostru, al tuturor părinților chinuiți de diavolescul ambalaj al acadelelor, și ne arăta cât de simplu se desface de fapt acel ambalaj.

Practic, ținea el cumva de bățul acadelei și de baza foliei ăleia, în timp ce cu cealaltă mână răsucea “capul” acadelei. Și, ce să vezi miracol? Pac, în doi timpi și trei rotații a scos acadeaua din plastic.

E, și cum mă roagă el, copilul meu, să îl ajut să desfacă kilul de zahăr sub formă de bomboană rotundă pe băț, îmi amintesc eu de clipul ăla, fac mișcările… și canci!

Bă, dă-o naibii! Că ăla făcuse țac-pac și desfăcuseră sărăcia. Ia să mai fac eu o dată.

Mai fac o dată… Tot canci! Nu se clintea nefericirea nici cu slujbe.

În timpul ăsta, copilul mă privea cu ochi plini de speranță.

Trag, sucesc, zgrepțăn cu unghia, transpir, ba, la un moment dat, în disperare de cauză, încerc să înfig colțul cheii de la mașină pe sub țipla cea drăcească… Nimic, fraților! Stătea plasticul ăla lipit de acadea de ziceai că protejează Rezerva Federală a Statelor Unite, nu o amărâtă de acadea!

Ajungem la mașină și, nădușită și învinsă, îi înmânez înapoi copilului acadeaua cu ambalajul încă intact și îi promit că o desfacem acasă, unde avem foarfecă.

Ne punem în mișcare, mai sporovăim una-alta pe drum și, la un moment dat, prind ceva suspect în oglinda retrovizoare, cu colțul ochiului.

Ori eu cum în colțul ochiului nu prea am încredere (că-s și chioară, și fudulă, și nu port ochelarii mereu când ar trebui), profit de fapt că oprim la un semafor și întorc capul spre copil, să văd mai bine dacă chiar făcea ceea ce cred eu că făcea.

Și văd.

– Ce faci, măi copile? Doar nu sugi acadeaua cu tot cu plastic?!?

– Nup!

– Păi și atunci, ce faci cu ea în gură?

– Păi am încercat să desfac plasticul cu dinții, da’ n-am reușit, da’ cred că de la scuipatul meu s-a topit un pic din ea, așa că acu ling sucul care iese pe după plastic!

…

🙄🙄🙄