Gânduri

Pi*da de la HR

Dacă tot s-a inflamat tot internetul zilele astea pe tema lui Teambuilding, am zis să mă uit și eu la el, să îmi dau seama în ce tabără să mă încadrez – a opăriților fierți pe von Trier și Tarkovsky, care nu mai suportă atâta „nămol” cinematografic, sau a ălora care consideră că o hăhăială nu poate strica și nu, culmea, nu te face mai prost. La fel cum ne-uitatul la Teambuilding nu te face neprost.

Nfine. Divaghez. Nu mă apuc să fac aici recenzie de film, nici nu mă pricep, nici n-am pretenții că aș fi în stare. Ce vreau să vă povestesc însă are o oarecare legătură cu filmul, în particular cu personajul matracucei de la HR.

Gânduri

Vai, da’ ce o să zică lumea?

Zilele trecute scriam cum am reușit să mă plimb prin lume încălțată în papuci de casă roz, cu șosete cu reni și Moși Crăciuni și îmbrăcată-n treningul în care stau în casă.

Și a fost un comentariu pe facebook care mi-a atras cumva atenția. Era o doamnă sau domnișoară acolo, care spunea ceva de genul – parafrazez – că i se pare că trebuie să mă iubesc tare mult, de am curaj să fac una ca asta, să ies în lume așa, fără să îmi pese ce spune sau ce crede lumea.

Gânduri

Unele lucruri sunt pur și simplu inutile…

Cam de dinainte de Crăciun și până ieri-alaltăieri, toată bula mea virtuală (fb, instagram, bloguri etc.) s-a umplut, în diferite forme, de aceeași chestie – Stop petardelor! Stop bubuielilor! Unii au scris postări din mintea lor, unii au dat share la articole sau postări scrise de alții, unii au fost mai virulenți, alții mai pe glume. Unii s-au axat pe suferința pe care mizeriile astea pocnitoare le-o provoacă animalelor, alții pe potențialul uriaș de mutilare a bipedelor care le folosesc.

Dar, în esență, toți oamenii cu bun simț și o fracțiune de minte, au urmărit același lucru – să explice că porcăriile astea bubuitoare nu sunt ok pentru nimeni și nimic și că, în afară de faptul că produc zgomot și miros, nu aduc nici un fel de beneficiu.

Gânduri

M-am săturat de mămiki

Dacă zilele trecute, când scria Vasilescu despre grupurile de mămiki, am privit toată chestia cu umor, m-am distrat și cam atât (bine, asta mi-a atras ulterior expulzarea de pe un faimos grup, condus de o vajnică urmașă a lui Arsenie Boca, cu tot cu arătat cu degetul și plasat pe stâlpul infamiei, dar asta e o poveste pentru altă ocazie), azi m-am enervat de mi s-a umflat vena aia groasă, aia de se umflă rar, da și când se umflă, se umflă tare și face să iasă unguroaica din mine…

Dar mai întâi, o mică lămurire: ce sunt, mai exact, mămikile? (mic disclaimer: această definiție nu are pretenția de a fi exhaustivă, ci reprezintă strict punctul de vedere al autoarei) Așadar, mămikile sunt acea specie de ființe de sex feminin care au avut abilitatea de a da naștere unui pui viu și care, odată cu această realizare, au impresia că au căpătat și un soi de inteligență dincolo de nivelul unui muritor obișnuit.

Gânduri

Voi vă simțiți vinovați pentru ceea ce aveți?

Discutam zilele astea cu o prietenă despre niște pachete pe care urma să le facem, pe care o prietenă de-a prietenei urma să le ducă unor familii nevoiașe.

Și făceam noi liste cu ce le-ar trebui oamenilor, printre care și pături, pilote, chestii d-astea, că mna, vine frigul… Și ea îmi zicea că și-a făcut cu ocazia asta ordine prin dulap și a găsit inclusiv haine noi, cu etichetă, nepurtate.