Unele lucruri sunt pur și simplu inutile…

Cam de dinainte de Crăciun și până ieri-alaltăieri, toată bula mea virtuală (fb, instagram, bloguri etc.) s-a umplut, în diferite forme, de aceeași chestie – Stop petardelor! Stop bubuielilor! Unii au scris postări din mintea lor, unii au dat share la articole sau postări scrise de alții, unii au fost mai virulenți, alții mai pe glume. Unii s-au axat pe suferința pe care mizeriile astea pocnitoare le-o provoacă animalelor, alții pe potențialul uriaș de mutilare a bipedelor care le folosesc.

Dar, în esență, toți oamenii cu bun simț și o fracțiune de minte, au urmărit același lucru – să explice că porcăriile astea bubuitoare nu sunt ok pentru nimeni și nimic și că, în afară de faptul că produc zgomot și miros, nu aduc nici un fel de beneficiu.

Evident, sunt perfect de acord cu toată treaba asta. Nu sunt absurdă, îmi plac și mie artificiile de orice fel, atunci când sărbătorim ceva, îmi place spectacolul de lumini pe cerul nopții. De asemenea, am fost copil (în mezozoicul târziu, e drept, dar am fost) și mă amuza și pe mine, la rândul meu, drăcia numită chiușor – pentru cine e prea tânăr și nu știe cu ce se mănâncă, n-am să stau să fac descrieri tehnice complexe acum. Pe scurt, era o prostie artizanală în care se punea catran de la chibrite pe care îl făceai să bubuie. În funcție de zonă și de posibilități, chiușorul era făcut fie din clanțe de ușă, fie din țeavă, fie din injectoare de tractor, fie din naiba mai știe ce și, cu ajutorul unui cui care funcționa pe post de percutor, catranul era făcut să bubuie.

Cum zicea cineva pe net, pe undeva, la un moment dat, era cea mai scurtă cale să rămâi păgubit de vreun deget-două sau, eventual, de vreun ochi, dacă erai mai ghinionist. Dar mna, eram copii în anii ’80, prea multe opțiuni de „entertainment” nu aveam. Și, subliniez încă o dată – eram copii, da?

După care am crescut și am ajuns la vârsta la care IQ-ul ar trebui, teoretic, să ne depășească numărul de la pantof. Așa că, nici pe mine, nici pe cei din jurul meu, nu ne mai amuză niște chestii care bubuie, pur și simplu, ziua în amiaza mare. Efectiv, mie uneia nu mi se pare absolut nimic spectaculos, amuzant ori sărbătoresc să aud o mizerie pocnind la doi metri de mine și să simt miros de sulf. Posibil să fiu tâmpită și să nu înțeleg io distracția, mai știi?

Dar să revenim. Mi-a venit să scriu articolul ăsta după ce, duminică, 1 ianuarie 2023, pe la orele 19, la noi pe stradă a început să bubuie. Repet, nu-s absurdă, înțeleg să bubuim de Revelion. Prefer artificiile, dar pot înțelege chiar și petardele și pocnitorile și orice alte mizerii din astea, că mna, e sărbătoare, ne simtem bine, chiuim și bubuim. Băi, dar ce kkt mai ai de bubuit pe 1?

Pentru cine nu știe, noi deținem 3 câini, o pisică și un copil. Doi dintre câini și pisica nu au absolut nici o problemă cu bubuielile. Cățelușa e însă terorizată de orice sunete intense – se sperie și dacă dai cu ciocanul într-un cui, să pui un tablou pe perete. Așa că vă dați seama cam cum a reacționat la bubuieli… Dar mna, o dată pe an nu e o tragedie, am stat cu ea, am liniștit-o și a trecut ok peste noaptea de Revelion.

Fi-miu, deși pentru o ființă atât de mică, face îngrozitor de mult zgomot, nu e mare fan bubuieli. Nu îi e neapărat teamă, dar este clar că nu îi plac și îi dau o stare de disconfort. Nici măcar după artificii nu e înnebunit. Așa că, evident, nici el nu a fost încântat duminică seara, când îl pregăteam de băița de seară și de d-astea, că au (re)început bubuielile.

Inițial am suspectat că or fi ceva copii la care le-au mai rămas pocnitori de cu o seară înainte și m-am gândit că s-or potoli când le termină. Bum, o dată, bum, de două ori, bum, de trei ori… Băi, nu prea se potoleau… Și bubuiala se auzea de pe stradă, fix de lângă gardul nostru. Curioasă să văd cine naiba e, totuși, m-am chiorât pe geam.

Nu mică mi-a fost mirarea când am văzut cine se „amuza” în felul ăsta semi-retard – ginerele vecinului nostru de peste drum. Vă zic, am rămas efectiv tâmpită. Și vă zic imediat și de ce. Băi, părea om normal, serios. Adică imaginați-vă om la 40 și ceva – 50 de ani, cu nevastă, doi copii (pe care culmea, îi ține în scaune corespunzătoare în mașină), dă bună ziua, nu aruncă mizerii pe stradă… Mna, toate aparențele indică o ființă bipedă destul de aproape de standardele sociale care definesc un om „civilizat”. Și cu toate astea, omul ăsta ieșise pe 1 ianuarie la 7 seara în mijlocul unei străzi pustii și se apucase să aprindă petarde. Efectiv, stătea în mijlocul drumului, le aprindea, le arunca, aștepta să bubuie, o aprindea pe următoarea și tot așa. Chestia care m-a făcut însă să-mi sară țăndărica, după cum zice o prietenă, a fost următoarea: nu numai că bubuia mizeriile alea, ci le arunca să bubuie fix pe terenul vecinului de lângă noi. Teren pe care omul ăla își ține caii. Și, cumva, suspectez că nici ăia, săracii, nu erau chiar în extaz vizavi de această formă de divertisment.

Ei, în momentul în care am văzut ce face omul nostru, am lăsat să iasă unguroaica din mine, mi-am luat cheile, am deschis poarta, am ieșit în stradă și am trântit poarta aia în urma mea suficient de tare încât să acopere zgomotul făcut de petarde. Am reușit să îi atrag astfel atenția fără să fiu nevoită să încep direct prin a urla la el și i-am explicat, cât de succint și politicos am putut eu, însă cât de puțin prietenos am fost în stare, următoarele: că și caii ăia sunt niște suflete și că, șoc și groază, nu sunt amuzați de ceea ce face el. Că și câinele vecinilor e un suflet dar, spre deosebire de alții, nu are unde să se ascundă, că mna, la țară nu prea bagă lumea câinii în casă, așa că aleargă de bezmetic prin curte, căcat pe el de frică. Că eu am în casă un copil și 3 câini și nici unul dintre ei nu găsește lucrurile astea amuzante. Și că, dacă vrea să vadă live cum e când ți se urcă în brațe un câine de 40-50 de kile și se pișă, la propriu, pe el (și pe tine, logic) de frică din cauza unor ființe cu IQ negativ, îl invit să vină până la noi. Și am încheiat spunându-i că iterez o singură dată, cu frumosul, rugămintea de a înceta. Și că dacă voi fi nevoită să o repet, n-am să mai fiu la fel de politicoasă.

Băi, nici pâs n-a zis. A luat poziția ghiocel, a zis de vreo două ori câte un „da” mormăit, după care s-a făcut nevăzut în curte la socru-său.

E, și revenind acum la ideea din primul paragraf – ziceam că toată bula mea, binevoitoare și plină de empatie față de animale și de alte ființe umane care nu găsesc amuzant genul ăsta de „distracție”, s-a activat întru diminuarea acestui fenomen. Dar aici apare inutilitatea chestiei ăsteia. Din două motive – unul, că sunt 99,99% sigură că genul ăsta de postări nu ajung la decerebrații cărora petardele, pocnitorile și alte dispozitive de gen li se par amuzante. Că ăia n-are timp să steie pă feisbuc și să citească, ăia e pân piețe și pă la tarabe, căutând „d-alea, boss, care să bubuie cât mai tare!”

Și al doilea motiv e că, din păcate, cred că mulți decerebrați din ăștia se ascund și printre noi, ăștialalți, care ne credem normali. A se vedea exemplul de mai sus. Serios, omul despre care v-am zis nu pare nici genul care scrie miau ca pisica, pare să cunoască diferența dintre care și pe care și nu e la prima generație încălțată. De asemenea, are mai mult de 8 ani. Deci nici un indicator extern care să te ducă cu gândul că ai putea să-l înscrii în categoria „retard”. Și cu toate astea…

Și atunci vă întreb eu pe voi – ce sens are? Serios, ce sens are să ne agităm, să postăm, să facem apeluri, campanii, informări și strigări, on- și offline, când e clar că ăia cărora le sunt destinate nu le vor vedea sau aplica veci pururi? Iar dintre ăia care le văd, mulți sunt exact în aceeași oală cu primii. Adică niște amibe, chiar dacă nu par la prima vedere.

Și atunci vin și vă întreb: voi cum vedeți lucrurile? E o luptă inutilă? E pipi contra vântului? Sau voi încă mai trăiți cu speranța că poate, măcar un individ din ăsta își va schimba comportamentul și unul e cu unul mai mult decât nici unul?