Vai, da’ ce o să zică lumea?

Zilele trecute scriam cum am reușit să mă plimb prin lume încălțată în papuci de casă roz, cu șosete cu reni și Moși Crăciuni și îmbrăcată-n treningul în care stau în casă.

Și a fost un comentariu pe facebook care mi-a atras cumva atenția. Era o doamnă sau domnișoară acolo, care spunea ceva de genul – parafrazez – că i se pare că trebuie să mă iubesc tare mult, de am curaj să fac una ca asta, să ies în lume așa, fără să îmi pese ce spune sau ce crede lumea.

Pe moment, nu am dat prea mare atenție chestiei ăsteia, dar cumva, o zi sau două mai târziu, mi-a revenit în minte. Și mi-am luat câteva clipe să mă gândesc dacă oare chiar așa o fi. Dacă așa a fost mereu sau dacă e o chestie mai recentă. Și am tras niște concluzii.

Prima ar fi că da, nu prea îmi pasă ce zice sau ce crede „lumea”, la modul general, despre mine. După cum bine zicea Corina Băcanu într-o postare, mi-am dat seama că nu lumea îmi plătește facturile, nu lumea îmi stă cu copilul când am nevoie, nu lumea îmi face cumpărăturile, nu lumea îmi aduce un ceai când sunt în pat, cu febră. Așa că lumea poate să gândească și să zică fix ce vrea ea. Și eu la fel.

Bineînțeles, asta nu înseamnă că sunt o ciudată neadaptată la regulile societății și că nu mă adaptez normelor și convențiilor sociale. Doar că am ales să pun o limită destul de clară între ce am eu chef să fac și să zic și ce e considerat de lume „ok”.

Da, dacă într-o zi trebuie ori se nimerește să ies din casă în șlapi, aia o să fac. Pentru că, până la urmă, care e cel mai rău lucru care se poate întâmpla? Păi, dacă e iarnă și frig, e posibil să-mi înghețe picioarele în șlapi, ori să alunec pe gheață și să-mi rup gâtul. Dacă e vară, e posibil să mă umplu de praf pe deștele de la picioare sau să dau cu degetul mic de la piciorul stâng într-o piatră și să fac au! buba.

În rest, ce rahat nasol se poate întâmpla? O să se uite casiera de la mega bizar la mine? Așa, și? Și dacă-s în șlapi și în treningul ăla care are o gaură știu-eu-unde, și dacă-s îmbrăcată în cea mai mișto rochie, cu pantofi și poșetă asortată, machiată și coafată perfect, tot la fel am să dau bună ziua, tot la fel am să-mi pun cumpărăturile în plasă și tot la fel am să mulțumesc la final și am să urez o zi bună.

Țoalele de pe mine nu mă fac nici să fiu mai amabilă ori mai urâcioasă, nici nimic de genul ăsta. Eu sunt eu indiferent ce textilă îmi acoperă ființa. Și sunt conștientă de asta și de aia mă doare fix la 3 metri în spate de o privire piezișă sau de o chicoteală pe la spatele meu.

A doua concluzie e că nu a fost mereu așa și cred că e și firesc. Cred că dacă ai un psihic suficient de sănătos, odată cu vârsta, începi să te accepți și să te tolerezi tot mai bine și zgomotul lumii începe să fie tot mai mult un sunet de fundal, în loc să fie o voce permanentă în capul tău.

Sigur la 15-19-25 de ani ești mult mai tentat să te porți și să acționezi așa cum se așteaptă lumea de la tine, pentru că nevoia de acceptare și de integrare e mult mai mare la vârsta aia, decât, să zicem, la 35 sau 45 de ani.

Aici fac o scurtă paranteză, ca să vă rog să luați tot ce aberez eu aici cu un praf de sare. Nu-s nici psiholog, nici n-am vreo altă specializare în domeniu, ce scriu eu aici reprezintă fix propriile mele concluzii, bazate pe umila mea persoană și pe cele observate la persoanele din jurul meu. Deci, dacă citește pe aici vreun psiholog, sociolog sau altă persoană de specialitate și vrea să-mi dea un șut în dos, pentru că aberez grav, aici sunt! Închidem paranteza.

Revenind la ce ziceam. La vârste fragede cred că toți suntem predispuși să căutăm validare, aprobare, acceptare. De fapt, se pare că toate astea fac parte din natura umană. Pentru că, la nivel evolutiv, primii oameni au căutat instinctiv lucrurile astea. Cu cât te integrai mai ușor, cu cât erai acceptat mai ușor de către ceilalți, cu cât reușeai să fii integrat într-un grup, cu atât aveai șanse mai bune să supraviețuiești.

Un om într-un grup avea șanse mai bune să scape nemâncat de animalele sălbatice și să aibă burta plină datorită hranei procurate de grup, pe când un om de capul lui avea șanse spre 100% să ajungă fast food pentru vreo sălbăticiune.

La fel, un om care făcea parte dintr-un grup, avea șanse mai mari să procreeze. Chestie care s-a păstrat până în zilele noastre, că încă nu s-a izbutit multiplicarea fără minim doi participanți, chiar dacă unul e sub formă de eprubetă, tot trebuie să existe.

Așadar, nevoia asta de a asculta de gura lumii e întipărită profund în psihicul nostru (și asta n-o zic eu, o zic alții, mai deștepți decât mine). Suntem ființe sociale și avem nevoia de apartenență. Însă echilibrul e unul foarte fragil.

Până unde suntem dispuși să mergem ca să fim acceptați, să aparținem? Unii dintre noi sunt dispuși să calce atât de mult pe propriile persoane, încât, practic, dispar de tot și se transformă în niște oglinzi ale celor din jur, numai de dragul de a nu fi lăsați pe dinafară.

Ăștia sunt cei de la o extremă. La cealaltă extremă sunt cei cărora li se rupe de tot și toate și fac numai ce și cum îi taie capul, trecând înspre zona de asocial. Undeva, între extremele astea două, se află linia fragilă a echilibrului.

Din păcate, generația mea și posibil și încă o generație sau două după mine, este încă foarte marcată de „ce zice lumea” ăsta, pentru că ne-a fost inoculat din toate părțile – de acasă, de la școală, de la televizor. Am crescut și am fost educați cu spaima lui „ce-o să zică lumea”.

Pentru că, nu știu dacă ați observat, dar „ce-o să zică lumea” ăsta e preponderent cu conotație negativă. Ieși în pijamale până la magazin? O să zică lumea că ești o șleampătă. Câștigi un premiu pentru cea mai mișto coafură plimbată printr-un supermarket? Așa, și? Vrei aplauze sau ce? Faci ceva „nasol”, hap, îți dă lumea o palmă după ceafă. Faci ceva bine… ete, na, mare fâs!

Așa că, în timp, m-am autoeducat să mi se cam rupă de gura lumii. Chiar ziceam mai ieri-alaltăieri că acum, la 40 de ani, îmi place de mine mai mult decât mi-a plăcut la 20 sau la 30. Și asta ține în mare parte și de faptul că mi se fâlfâie de opiniile marii majorități.

Că eu nu trăiesc în casă cu marea majoritate. Ba nici măcar cu vreo minoritate (decât cu mine însămi, da și io-s numa pe juma’ minoritate, deci sunt cantitate neglijabilă). Nu trăiesc în casă cu vecinu de peste drum, nu trăiesc în casă cu casiera de la Lidl sau cu cetățeanul care-și plimbă câinele prin parc și se uită câș la mine că am blugii pătați.

Mărturisesc, la nivel superficial, îmi place și mie să mă gătesc prună și să ies din casă aranjată, asortată și dichisită. Îmi dă o stare de bine să mă uit în oglindă și să mă văd asortată și machiată. Mna, femeie. Ba de multe ori mi se întâmplă să mă pregătesc să plec de acasă și să am așa un moment de „meh, azi parcă n-am chef să mă machiez”.

Și apoi o fac totuși și îmi dau seama că, după ce aplic ultimul strat de glet și tencuială, mă simt așea, mai zână, mai divă în suflet. Și mi se fix fâlfâie că am ales o nuanță de ruj care nu se mai poartă din doomiiopșpe. Mie-mi place de mine cu rujul ăla, adio ș-un praz verde.

Idem însă și în situația în care ies din casă în uniforma hanorac + blugi + mergători sport. N-oi fi vun exemplu dă feșăn demn de urmat, da de fâlfâit fix la fel mi se fâlfâie. Cât timp nu mă simt eu aiurea, totul e bine în lume. Zic.

Mă iubesc foarte tare pe mine însămi, de am abilitatea asta? Habar n-am. Ce știu sigur e că am învățat să mă ascult pe mine, am ales să nu-mi pese de gura lumii, și asta nu din vreun spirit de frondă sau rebeliune. Ci pur și simplu pentru că, atunci când trag linie, când mă pun seara în pat și pun capul pe pernă, îmi pun o singură întrebare: ce și cât din ce a zis sau făcut sau gândit lumea despre mine în ziua aia a contat și/sau m-a afectat în vreun fel?

Aham. Exact.

Ps: nici nu apucase să se răcească bine cerneala virtuală a acestui articol, că am și aflat că sunt considerată un element cam refractar în familie, pentru că nu prea îmi țin fleanca și dau cu opinia pe net despre diverse. Fără să mă gândesc prea mult la “ce-o să zică lumea” 🙄