IuliaMai adineauri am zis să mă apuc să fac ceva de băgat la ghiozdan pentru prânzul de azi. Pentru mine și soț aveam în plan un stir fry de porc cu legume. Și cum știu că fiului nu-i gâdilă papilele gustative genul ăsta de mâncare, am zis să îl întreb ce ar dori domnia sa să servească la prânz.
Și pentru că toate teoriile moderne de perănting zic să-i dai copilului opțiuni, să îl lași să ia decizii, să fie autonom și d-astea, m-am executat, ca o mamă modernă ce mă aflu.
I-am propus așadar copilului 2 sau 3 variante din care să aleagă. Răspunsul a venit destul de prompt, după o scurtă explorare a unei nări cu degetul: “Ăăă, nu știu!” Mna, joac-o p-asta, mă-so.
Și atunci mi-a sărit oleacă sinapnsa la propria mea copilărie. Sursa mea principală de hrană, până pe la 14 ani, a fost bunică-mea. Care gătea fix ce-i trecea ei prin cap cu resursele disponibile. Și, cu excepția câtorva feluri pe care știa categoric că nu le voi atinge nici dacă urma să vină Apocalipsa Foametei pe Pământ – gen limbă cu măsline ori mâncare de gutui, caz în care îmi trântea rapid niște cartofi prăjiți sau o omletă – ce era de mâncare, aia se mânca.
De unde atâtea opțiuni și variante și decizii? Asta s-a gătit, asta crăpăm în noi și pace. Bun, nu putem să comparăm situațiile 1:1, în primul rând din cauza diferențelor de opțiuni disponibile. Cine își amintește de vremurile preaîmpușcatului știe ce zic.
Nici nu spun că felul în care am crescut eu e cel corect și că modul ăsta modern de a crește copii e greșit. Nici pe departe. Însă uneori nu pot să nu mă întreb: unde e limita? Unde e limita între a-i lăsa să aleagă și a decide pentru ei?
Ok, știu, teoria zice să le oferim opțiuni acolo unde aceste opțiuni nu le pun sănătatea și siguranța în pericol. Perfect. Dar ce te faci când copilul nu știe ce vrea? Sau n-are chef să aleagă? Sau prânzul nu constituie o prioritate pentru el în momentul ăla, pentru că e prea ocupat cu o luptă între două figurine lego Spidey și Doc Ock?
Încă nu sunt sigură dacă lipsa acestor opțiuni culinare pentru mine a însemnat că am devenit un adult de ne-mofturos la mâncare (sunt puține chestiile de care în continuare nu mă ating nici dacă urmează Apocalipsa Foametei) sau dacă pur și simplu așa mi-a fost norocul, să nu fiu mofturoasă.
Sincer, nu cred că genul ăsta de alegeri (sau lipsa lor, mai bine zis), m-a afectat pe termen lung. Cred că au fost altele care și-au pus mai degrabă amprenta asupra mea, cea de acum. Dar asta nu înseamnă nici că vreau să repet cu copilul meu propria copilărie.
Nu pentru că am avut o copilărie nasoală, nici pe departe. Ci pentru că vreau ca el să crească poate un strop mai bine decât s-a putut “pe vremea mea, măi mamă, măi” și copilăria lui să fie a lui, nu a mea transpusă asupra lui.
Ș-atunci revin la întrebarea de mai sus: unde e limita? Cum facem să găsim un echilibru între ce, cât și cum decidem pentru ei și ce, cât și cum decid singuri?
Concret – ce fac eu azi? Decid că nu știe ce vrea să mănânce și îl las în boii lui până îi va veni vreo idee de hrană pe care ar dori să o îndoape? Păi nu e bine, că e posibil să rămână nemâncat, deci stricăm copilul.
Și apoi, dacă îi vine vreo idee, ce fac? Mă execut bătând din călcâie întru mulțumirea micului dictator? Nu e bine, că se învață că mă-sa n-are altă treabă decât să îi stea la dispoziție oricând și oricum. Stricăm copilul și imaginea lui despre lume și rolul femeilor în societate.
Îi fac de mâncare ce-mi trece mie prin tărtăcuță? Iar nu-i bine, că-i răpesc independența. Deci stricăm copilul.
Una peste alta, singura concluzie la care am putut ajunge e că oricum aș da-o, nu-i bine…
Ps: pentru că azi mă simt ușor dictatorială, am decis să-i fac o budincă de legume, în care am inserat și niște porumb, că e mare fan și am omis ardeiul gras, că știu că nu-i place și am zis totuși să fiu un mic dictator de treabă.
Duminică faină în continuare tuturor!
Cel mai bine complici totul …. prea mult stres într o frumusețe de zi de duminica….
Da cine se stresează? Discutăm și noi, mai facem un schimb de opinii, mai o d-asta 🙂
Salutare! Mă bucur să te regăsesc aici. Ai multă treabă cu acest blog. Spor la muncă !!!
Bun venit, sper să îți placă și ce ai să găsești pe aici 🙂
Si eu mananc aproape orice. Domnul sot si juniorul se cam abtin de la branza si lactate. Adica primul nu bea lapte si nu doreste sa ii pui lapte in mancare si nu se atinge nici de budincile cu branza. Juniorul serveste lapte, pizza si lasagna, dar sa nu ii dai branza ca nu iti mananca nici picat cu ceara.
Cand era mic, nu manca mai nimic. Acum indoapa in el aproape orice (9 ani). Cred ca paleta gustului li se dezvolta in functie de ce se serveste acasa si cat de variat e meniul.
Am remarcat pe la cunoscuti, daca parintii lor nu au gatit prea bine si nu foarte diversificat, clar ca acei copii vor fi mofturosi.
Cat de alegeri si juniorul avea aceeasi problema. Ce vrei sa faci/ mananci? Aia sau aia? Nu stiu… Pai daca aleg eu si tie nu iti place, atunci ce faci? Acum doar lista pentru mosii Nicolae si Craciun si-o face el si eu aleg din ea. Restul trebuie sa fie decizia lui.
Și eu cred că gusturile se dezvoltă mult și în funcție de ce mănâncă acasă, de aia și încerc să îi ofer cât mai multe chestii acum, când e mic.
Iar legat de ce ziceai cu copiii deveniți adulți mofturoși, ai perfectă dreptate. Am exemplul viu – domnul soț. Spre deosebire de majoritatea oamenilor pe care îi cunosc, lui nu i-a plăcut și nu îi place cum gătește maică-sa. Și de aici o serie întreagă de refuzuri.
Cu multe chestii pe care le încadrase la categoria “mie asta nu-mi place/eu d-asta nu mănânc”, am reușit să îi schimb părerea, gătind respectiva chestie într-un fel care să îi placă.
Cu copilul încerc să fac așa – avem aia, aia sau aia. Nu alegi, aleg eu, dar dacă nu mănânci, până la masa următoare, adio ș-un praz verde.
De cele mai multe ori, fie alege până la urmă din variantele oferite, fie mănâncă ce aleg eu. Uneori alege să nu mănânce. Aia e. Până acu nu pare să fi murit de foame.
Dar asta nu mă împiedică să pun și eu întrebări existențiale pe marele internet, duminica la amiază 😁
Eu am doi, cel mare nemofturos care nu comenteaza mancare sa fie cu carne in special cel mic care pana acum un an ma disperase ca nu manca decat vreo 5 feluri toate si ne cam saturasem de supa cu taietei sau cu găluște, ciorba de perișoare,carne/peste pe gratar cu piure,paste si oua in diverse forme cele din urma fiind preferatele.De un an si ceva a inceput a manca detoate dar tot crede ca eu sunt ceva restaurant a la carte si scot de undea rapid ce ii tuna lui.Asa ca azi am gătit un bors de crap, butter chicken, chiflele.Ii dau cele 3 variante si cam atat.Vineri mi-aspus ca vrea chicken tai cu noodles m-am executat ca am fost liberi, ca mai toate țările din Europa.Eu gatesc cam toate bucatariile lumii pt ca imi place si gătitul si mancarea.Am avut norocul sa pot sta pe langa chefi din diverse culturi care m-au invatat o groaza.In casa am doua cutii si nu exagerez cu toate condimentele posibile.Ai mei copiii manca sushi, tai,indian, italian, etiopian,turcesc, arab romanesc, local polonez name it.Fie gatit de mine fie de la restaurant.Sushi nu am facut acasa pt ca e usor sa comand si nu gasesc mereu toate tipurile de peste proaspat pe care si le-ar dori si daca le gasesc tre sa iau cantitati mari asa ca e mai simplu sa comand.Cum e ideal sa ii inveti cred ca un mix din cele 3 variante sa aibe sansasa aleaga dintr-un meniu prestabilit saptamanal, eu asa fac inca din primul an de pandemie stabilesc meniul saptamanal cumpar joi tot pt weekend si sapt urmatoare si cu ei meniul e facut.Cumva ma ajuta sa planific si sa fiu organizată, tin bugetul under control si nici discuții prea lungi nu avem pe tema ca unu vrea pizza si altul pui tai cu noodles.
Meal planning ftw!
În afară de sushi, care nu-mi place neam (dada, știu, sunt o sălbatică 🤷♀️), și eu încerc să gătesc toate trăsnăile și să îl (și ne, până la urmă) expun la gusturi și chestii cât mai variate.
Numai că, așa cum scriam și pe fb, fi-miu uneori e bipolar – azi mănâncă ceva și se jură că e cea mai delicioasă mâncare din Univers, mâine se uită la aceeași mâncare și strâmbă din nas de zici că-s cuie 🤷♀️
@Iulia asta va trece in timp.Recunosc simptomele ca sa zic asa deci rabdare si tutun soro.Al.mic a avut perioade din astea de mi-a scos peri albi la propriu pe sistemul ca eu eram bucuroasa sa ii prezint in farfurie ce declarase cateva zile in urma ca a 8-a minune de mancare si el isi dadea ochii peste cap ca e bleah de imi venea sa ii torn in cap oala cu totul.O sa treaca eu o numesc perioada de stabilire gusturi si cam ca in orice chestie legata de copiii ma temperez cu o bere, 5 heeturi si cu gandul ca e temporar si imi zic” pentru moment/acum trece prin faza asta.
A, bun, deci nu e al meu mai defect, fac toți așa. Mă simt mai bine 🤭
Buna, Iulia. Eu procedez ca bunica ta.Gemenii mei de 13 ani, mananca ce fac eu. Nu e restaurant si nu pot face multe feluri de mancare, exista risc sa o aruncam si e si obositor. Tin cont ca Mihai nu mananca ciuperci si Teo nu vrea placinta cu mere, ci cu branza.Iar limba si mancare de gutui mananc doar eu.Asa i-am crescut si nu sunt mofturoși.
Asta încerc și eu să fac și să îi explic – nu suntem cârciumă și nici nu pot și nu vreau să nu fac altceva decât să gătesc. Trebuie măcar să guste din ce avem. Nu-i convine, și pâinea cu unt e întotdeauna o variantă 😁
Numai că, mna, uneori mai am și eu momente de “oarefacbine”, vrând nevrând…