Cum zicea cineva pe net, pe undeva, la un moment dat, chiușorul era cea mai scurtă cale să rămâi păgubit de vreun deget-două sau, eventual, de vreun ochi, dacă erai mai ghinionist. Dar mna, eram copii în anii ’80, prea multe opțiuni de „entertainment” nu aveam. Și, subliniez încă o dată – eram copii, da?
După care am crescut și am ajuns la vârsta la care IQ-ul ar trebui, teoretic, să ne depășească numărul de la pantof. Așa că, nici pe mine, nici pe cei din jurul meu, nu ne mai amuză niște chestii care bubuie, pur și simplu, ziua în amiaza mare. Efectiv, mie uneia nu mi se pare absolut nimic spectaculos, amuzant ori sărbătoresc să aud o mizerie pocnind la doi metri de mine și să simt miros de sulf. Posibil să fiu tâmpită și să nu înțeleg io distracția, mai știi?
Iulia