Duminică dimineața m-am trezit așa, cu un film idilic în cap. Aveam pregătit niște aluat să fac niște cornulețe și niște chifle și îmi imaginam în capul meu cum o să stăm noi toți 3 la masă, într-o imagine precum alea cu familii fericite din reclame, o să mâncăm cornulețe și chifle calde cu un și gem. Poate chiar și cu un pic de Nutella, de ce nu, că doar e duminică?
Mda. Realitatea a fost însă puțin diferită. Copilul și-a început ziua pe țâfnă. Pentru că urma să mergem la ziua de naștere a unei colege de la grădiniță, la 4 și jumătate. „Da de ce abia atunci și nu acum?!?” Și dă-i cu țâfnă și nemulțumire. Care au continuat apoi pentru că „De ce s-a topit zăpada?” și „De ce n-am voie la mai mult de 2 episoade de desene?” și diverse alte nemulțumiri și motive de smiorcăială și miorlăială.
