Duminica în familie – așteptări vs realitate

Duminică dimineața m-am trezit așa, cu un film idilic în cap. Aveam pregătit niște aluat să fac niște cornulețe și niște chifle și îmi imaginam în capul meu cum o să stăm noi toți 3 la masă, într-o imagine precum alea cu familii fericite din reclame, o să mâncăm cornulețe și chifle calde cu un și gem. Poate chiar și cu un pic de Nutella, de ce nu, că doar e duminică?

Mda. Realitatea a fost însă puțin diferită. Copilul și-a început ziua pe țâfnă. Pentru că urma să mergem la ziua de naștere a unei colege de la grădiniță, la 4 și jumătate. „Da de ce abia atunci și nu acum?!?” Și dă-i cu țâfnă și nemulțumire. Care au continuat apoi pentru că „De ce s-a topit zăpada?” și „De ce n-am voie la mai mult de 2 episoade de desene?” și diverse alte nemulțumiri și motive de smiorcăială și miorlăială.

Minunat, vă zic. Pentru că tot ce-ți poți dori într-o duminică dimineața, când ești cu mucii până la brâu, când mai mult tușești decât să scoți din tine cuvinte articulate și când simți că nu mai ai creier în cap, ci cel mult un fel de masă gelatinoasă, care oricum amenință să ți se scurgă la vale pe nări la următoarea tură de suflat nasul, e un copil țâfnos.

Distinsul soț era și el tâfnos și nervos, pentru că a trebuit să lucreze tot weekendul la un proiect care i se părea că nu o să se mai termine niciodată. Și mai voia să spele și mașinile și proiectul ăla nu se mai termină și unul dintre câini (nu dau nume, dar să zicem că e vorba despre o anumită cățeluță…) s-a apucat să mănânce – scuzați-mi franceza – un rahat și fir-ar mama ei de treabă să fie, că nu se mai aliniază planetele și toate-s cu susu-n jos!!!

Având în vedere aceste circumstanțe deloc favorabile ducerii la îndeplinire a planului meu idilic, am ridicat din umeri, am tras adânc aer în piept și mi-am văzut de ale mele.

Am făcut cornurile și chiflele și le-am plasat la îndemâna eventualilor doritori, după care m-am apucat să pregătesc și să gătesc mâncarea pentru săptămâna viitoare. Că altceva nu mi se arăta să fac, înconjurată fiind de atâta țâfnă.

Până la urmă, copilul a revenit la sentimente mai bune atunci când și-a dat seama că afară e cald și frumos, chiar dacă bătea vântul de te muta din loc, așa că s-a auto-evacuat la joacă în curte, de unde cu greu l-am băgat în casă pe la prânz, ca să apuc să îl hrănesc înainte să plecăm spre marea petrecere.

Să vă mai zic că – având în vedere recenta și brusca topire a zăpezii – l-am adus în casă pe sus și l-am băgat cu totul, fix așa cum era, cu haine și papuci, direct în duș? Pentru că era plin de noroi din cap până-n picioare. Avea noroi până și pe ceafă. Nu-ntrebați, că nu știu cum a izbutit. Însă cea mai mare provocare a fost să reușesc să îi curăț mecla, pe care trona o combinație de noroi cu muci uscați, pentru că, nu-i așa, de ce să ne suflăm mucii, când putem să-i ștergem cu mâneca, întinzându-i în proces pe o mare parte din suprafața mutrei? Uneori am impresia că nu cresc un copil, ci un mic babuin needucabil.

Domnul soț s-a mai îmbunat și el după ce a îndopat vreo 2 cornuri și-o chiflă, ba chiar a apucat să spele și una dintre mașini cât am fost eu plecată cu copilul la evenimentul de socializare.

Iar eu am apucat să gătesc 3 feluri de mâncare, așa că măcar până marți – miercuri sunt asigurată pe partea asta. Deci, una peste alta, n-a fost chiar cea mai nasoală duminică posibilă.

La voi? Weekend cu veselie sau cu năbădăi?