IuliaDacă tot v-am povestit ieri despre experiențele mele profesionale cu recrutarea, m-am gândit să vă povestesc astăzi două aventuri pe care le-am avut în viața profesională. Aventuri care au fost orice, numai profesionale nu prea.
Prima a avut loc prin Triasic, așa. Lucram la o firmă austriacă și aveam mai mulți colegi (logic, nu?), printre care și o colegă care se combinase cu un tip care lucra în grupul Țiriac, pentru marca aia de autovehicule cu stea.
La momentul respectiv, marca aceea tocmai se pregătea să lanseze în România un model nou de mașină. Și au pregătit ei cu mare pompă și fast lansarea, taman la Casa Poporului. Invitații, cocktailuri, fensi șmensi totul. Numai că și-au dat seama cam în ultima clipă că personajul care urma să facă prezentarea minunatului automobil vorbea numai în limba lui Goethe. Panică și groază, avem nevoie de un interpret.
Nu mai țin minte dacă au fost prea zgârciți ca să apeleze la o agenție de traduceri care să le găsească un interpret sau pur și simplu s-au trezit mult prea din scurt, cert e că m-am trezit eu rugată să îndeplinesc această sarcină. Ca idee, urăsc interpretariatul. Nu mă pricep la asta, mă emoționez, mă fâstâcesc, mi se pare că nu mai știu nici română, darmite limba din care trebuie să traduc…
Dar pentru că prietenul colegei despre care vă ziceam mai sus m-a rugat din tot sufletul să-i ajut și pentru că, până la urmă, banii sunt bani, am zis ok. Plus că până atunci, deși stăteam de ceva vreme în București, nu călcasem niciodată în Casa Poporului, așa că am zis să profit de ocazie, să văd și eu măcar un colțișor. Zis și făcut.
Mi-au explicat că e eveniment cu ștaif, așa că mi-am luat ăl mai bun costum biznis, a mai scrobită cămașă albă, ăi mai eleganți păpuci care-mi ucideau încet dar sigur picioarele și m-am prezentat la locul stabilit la ora indicată.
Am intrat în sala unde urma să aibă loc prezentarea, am zis cine sunt și ce caut acolo. Mi-a înmânat cineva un microfon și apoi am așteptat să mi se facă cunoștință cu personajul care urma să țină cuvântarea și ale cărui vorbe nemțești trebuia eu să le redau în română, întru înțelegere de către publicul prezent la eveniment. Ei, aș! N-ai să vezi. M-au lăsat cu microfonul în mână și și-au văzut de ale lor.
Iar în momentul în care urma să înceapă măreața prezentare, ce credeți? M-au pus să mă îndes într-un colț, pitită după o draperie de catifea care cred că avea cel puțin vreo tonă. Mă și gândeam că dacă mă încurc naibii în ea, mor sufocată până apucă cineva să vină să mă scoată de acolo.
Nici până în ziua de azi nu am habar de ce m-au pus să stau ascunsă și oricum, întreaga treabă a fost un fiasco absolut, pentru că microfonul meu mergea cu sughițuri, ba mă auzeam, ba nu mă auzeam, ăla care vorbea, vorbea de ziceai că are un borcan întreg de prune uscate-n gură, ce mai, dezastru… Am răsuflat atât de ușurată când s-a terminat toată treaba, încât m-am simțit ca un balon pe cale să-și ia zborul. De altfel, tot ce-mi doream era să-mi iau banii și să plec de acolo cât mai iute. Nu m-au mai interesat nici Casa Poporului, nici cocktailurile, nici nimic.
A doua aventură cam tot din același registru, dar nu chiar, a avut loc cu câțiva ani înainte de asta. Gândindu-mă acum în urmă, ar fi trebuit să-mi dau seama că interpretariatele nu sunt de mine, dar mna… cât trăiești, înveți.
La momentul despre care vă povestesc lucram la o agenție de traduceri. Pe scurt, agențiile de traduceri sunt un fel de intermediar între clienții care au nevoie de o traducere și traducătorii colaboratori. Agențiile au, de obicei, și traducători angajați. Dar în general puțini și pentru chestii mici sau urgente. Pentru că nu prea rentează să plătești un om full time, neștiind exact cât și când vei avea nevoie de serviciile lui.
Eu pe atunci eram manager de proiect în agenție. Adică treaba mea era să coordonez un proiect de traducere din momentul în care clientul venea și zicea de ce are nevoie, până în momentul în care își primea proiectul tradus. Asta implica să stabilesc cu clientul bugetul și termenul de predare, eventuale alte aspecte tehnice (cum ar fi formatul final al traducerii), să găsesc traducătorul sau traducătorii potriviți (pentru că de multe ori un proiect trebuia tradus în 2, 3 sau mai multe limbi), să stabilesc cu ei toate detaliile, să găsesc apoi revizor și așa mai departe.
Mna, și la un moment dat, un client ne solicită serviciile unui interpret pentru o întâlnire de afaceri. Mă apuc și caut în stânga, caut în dreapta, sun pe X, sun pe Y… Nimic. Nu găseam pe cineva disponibil nicăieri. Și atunci, șeful meu a zis: „Da de ce nu mergi tu? Nu durează mult, o oră- două, p-acolo și iei tu integral banii.”
După cum v-am zis, eu urăsc interpretariatul și m-am ferit de el mereu mai ceva decât Scaraoțchi de tămâie. Dar, ca să nu refuzăm clientul și pe același principiu ca mai sus, că niște bani în plus în buzunar nu strică niciodată, am tras aer în piept ș-am zis ok, hai, că n-o fi foc.
Mi s-a comunicat că ținuta este business casual. Eu oricum eram îmbrăcată de birou, adică nu eram în șlapi și maieu, deși era miezul verii. Eram îmbrăcată în niște blugi de culoare închisă, cu o cămașă și un sacou. M-am sfătuit cu șeful și s-a decis că e ok, nu are sens să mă duc să mă schimb, e suficient de business casual ținuta.
Mi-am luat picioarele la spinare și m-am prezentat la locația unde urma să aibă loc întâlnirea. Ajung acolo, mă întâlnesc cu clientul care solicitase interpretariatul și cetățenii care îl însoțeau și ne punem să așteptăm partenerul de discuție, Care apare, însoțit la rândul lui de niște unii, cu ceva întârziere însă. Asta ar cam fi trebuit să-mi tragă un semnal de alarmă, că vorba aia, e un minim de respect și politețe să apari la timp la o întâlnire de afaceri, dar nfine.
Facem prezentările, schimbăm amabilități și platitudini, se comandă cafele și ape și draci bălțați, după care unul din tabăra „ălora” îl trage deoparte pe clientul pentru care venisem eu și începe să-i șușotească ceva. Termină ei de șușotit, după care clientul vine la mine și-mi comunică scurt că nu mai au nevoie de serviciile mele. Ridic din umeri (nu fără o doză de ușurare, mărturisesc), îmi iau la revedere și plec.
Ajung înapoi la birou, unde șeful mă anunță că l-a sunat clientul și i-a explicat că motivul pentru care am fost trimisă la plimbare a fost invocat de către partenerul de afaceri și a fost, nici mai mult, nici mai puțin, faptul că ținuta mea nu era corespunzătoare. Asta în condițiile în care distinsul partener venise îmbrăcat cu niște nădragi de doc atât de șifonați încât cred că dormise-n ei vreo trei zile la rând. că altfel nu-mi pot imagina cum ajunseseră în halul ăla, într-un tricou boțit și ăla și niște papuci, fără șosete. Că doară era vară, nu?
Șeful meu le-a urat un sincer „Să ne pupați în dos și să știți că de facturat tot vă facturăm, că mi-ați pus un om pe drumuri de pomană” și cam aia a fost. Sau cel puțin așa am crezut noi, în naivitatea noastră. Ne-am văzut de restul zilei, am plecast acasă. N-ajung bine la domiciliu, să fi tot fost un 7-8 seara, așa, că-mi sună telefonul. Număr pe care nu-l știam.
Răspund și descopăr cu infinită uimire la celălalt capăt al firului, pe cine credeți? Fix pe domnul care mă trimisese la plimbare. Care, nici mai mult, nici mai puțin, îmi spune că m-a sunat să mă invite la cină și poate, dup-aia, mai vedem… Băi copii, mi-a dat așa tare ecran albastru, că nici să-l înjur n-am fost în stare. Am reușit să îi explic scurt că mi se pare de un tupeu inadmisibil acel telefon și i-am închis. Și, în câteva zile, am uitat toată povestea.
A trecut timpul, mi-am schimbat locul de muncă. Cam la vreun an după cele istorisite eram la serviciu când îmi sună telefonul. Număr necunoscut. Răspund. La celălalt capăt al firului, țin să fie, țin să fie? Vechea mea cunoștință, domnul care confundase interpretariatul cu un serviciu de escorte. Foarte senin, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, omul mă invită din nou la masă și, dup-aia… mai vedem. Ei, de data asta însă nu m-au mai părăsit cuvintele și, deși limba lui Goethe nu e chiar cea mai bogată când vine vorba despre expresii licențioase și jignitoare, mi-am săpat bine în memorie și am scos pe gură toate invectivele și cuvintele urâte pe care le-am avut în arsenal. Și am încheiat cu amenințarea că, dacă mai îndrăznește vreodată să mă sune, direct la poliție mă duc. Singurul meu regret a fost că nu mă sunase pe vreun telefon fix, ca să-l pot trânti cât mai cu năduf.
Dar staaaați așa, că povestea nu se încheie aici, ci mai are o scurtă continuare. Cam tot așa, la vreun an distanță, într-o zi, primesc un mesaj. Fix și exact de la cetățeanul cu pricina. Aparent a priceput el că nu mă încântau interpelările lui telefonice, dar ce și-o fi zis, că un sms poate ar merge. I-am răspuns instant și i-am spus că respectivul mesaj direct la poliție va merge. Și abia atunci s-a încheiat definitiv această epopee de prost gust, că de atunci n-am mai primit nici un fel de comunicări de acest gen.
Voi? Ceva aventuri neplăcute pe la locurile de muncă? S-aveți o vineri cât mai liniștită și fără aventuri!
Am lucrat in contact direct cu multi oameni, mai toti bolnavi. Cea mai ciudata faza pe care mi-o amintesc e cand un batran mi-a inmanat o hartie impaturita, am crezut eu ca e lista de cumparaturi. Big mistake! Era o banctona de 100 lei si numarul lui de telefon. Soc si groaza! Nici nu stiam cum sa reactionez. Fraiera, nu am luat banii…
Ma mai trezeam cu cereri de prietenie pe fb cu mesajul ” Buna! Te-am vazut la munca si as vrea sa…” No, thank you!
Ah, tentativele de agațamente pe Facebook sunt o clasă aparte, cred că am să le dedic un articol întreg cândva 😁
Nu, evenimente din astea legate strict de job nu am avut, dar am pățit altă dandana cu una dintre persoanele de la curățenie.
Eram in birou și au apărut fetele de la curățenie, moment in care trebuia să mă ridic de la birou și să le fac loc să de-a cu matura/mop. Ies afară și îmi dau seama că mi-am uitat telefonul pe birou, și chiar voiam sa îmi sun jumătatea. Mă întorc in încăpere și văd că fata de la curățenie era chiar la biroul meu. Mă apropii de ea, o ating ușor pe cot, și îi spun “sorry, I forgot my phone”. După câteva ore vine șeful nostru in acel moment (era Weekend ) și mă întreabă dacă am avut vreun contact cu fata de la curățenie căci m-a raportat pentru “inappropriate touch”. Am ramas șocat, și nu știam ce să zic. Am scris o declarație, și până la urmă totul s-a rezolvat bine pt mine, dar am fost șocat, pentru că totul a ajuns la HR. Au dat declarații șefii mari care mă știau de ani de zile, așa ca s-a dovedit că totul este o tâmpenie. Unde mai pui că o colegă de-a respectivei fete (fată care era nouă in job) depusese și ea declarație cum că așa a fost (o mwistă).
După ce totul a trecut (nu am dormit in noaptea respectivă, șocat fiind) când le întâlneam pe individe la sala de mese sau pe trotuarele din jurul birourilor, le înjuram in dulcea limbă romană că nu înțelegeau și nu aveau ce să raporteze.
Gizăs! S-a tâmpit lumea de tot! Cum, nene, să te reclame pentru așa ceva?!? 😳
Thuamne fere!
Eu, în locul tău, i-aș fi zis că n-am decât ținute business casual, nu mă pot prezenta la cină așa. La tufut nici atât! 😂😂😂 Băi, ce să zic, mârlan omu’, da’ și prost, dacă i-au trebuit 3 ani să priceapă că nu ești curioasă de așa ceva!
Povestirea ta mi-a amintit de filmul ăla “Horrible bosses”. 😂😂😂
Da, nene, îți dai seama ce curat meșteșug de tâmpenie, să insiști atâta? 🤦♀️
La primul meu loc de munca faceam multe traduceri RO – EN si EN – RO. Pe vremea aia chiar puteam sa fac asta, acum in nici un caz nu mai pot. De interpretare nici atat. Dar printr-o ciudata serie de imprejurari sunt fortata sa imi caut un alt loc de munca. Deci plec eu de la ei si la nici un an ma cauta tipa care se ocupa de “firmulitza” respectiva si ma roaga sa fac pe interpreta intre partenerii lor straini si oamenii de la vanzari. Dar surpriza, cand ajung acolo constat ca partenerii straini deja aveau omul lor angajat, vorbitor nativ de română si maghiară plus engleză si germană. Si omul acela era un interpret innascut. La inceput a vorbit el, dupa a 2a zi ne intrebam amandoi ce caut eu acolo. Pana la urma n-a mai interpretat nici el dar nici eu. Banii mi i-am luat dar cumva mi-au dat de inteles ca au vrut sa se spele de păcate si sa isi ceara scuze pentru felul cum m-au tratat/exploatat pe vremea cat am fost angajata lor.
La alt loc de munca am avut un sef ad interim pe perioada cand sefa mea era in concediu de maternitate. Si băiatul ala era atat de lenes ca nu voia nici macar sa gandeasca. Dar era un fel de don Juan, inalt ca bradul care s-a combinat cu jumatate din partea feminina a companiei. A incercat si cu mine, dar i-am dat peste nas la propriu si la figurat. Apoi s-a combinat cu una din sefele de departament cam urmatoarea in rang dupa patroni. Si era tanti urata cu spume si vreo 15 ani mai in varsta si dupa ce si -a atins scopul de a merge pe banii ei in vacanta in vest s-a combinat cu fata minora de 17 ani a uneia dintre colege. Deci iar vreo 15 ani diferenta. Partea mai socanta a fost ca mama fetei a insistat ca cei 2 sa se combine🤢. Pana la urma a fost dat afara din cauza ca a vandut articole sub pretul de cumparare. Trebui sa marturisesc ca aici mi-am bagat un pic nasul. Daca partea privata ma lasa rece, faptul ca imi ingreuna munca si imi punea bețe in roată nu am ai rezistat.
Moamă, telenovelă curat!
Ohooo! Pățită și eu. Lucram in Allianz Țiriac și aveam un client mare, stabilit in America, care venea de 2 ori pe an în țară la niște procese cu niște neamuri și să își plătească “personal” ratele la asigurările de viață și de case. Deși eu măritată la vremea aceea, imi facea niște ochi dulci de mi se intorcea stomacul pe dos, asta in condițiile in care îl conoștea pe soțul din dotare. 2 ani mai târziu, cum a aflat moșu’ ca am divorțat, mă și trezesc cu telefon că vrea să iși mai asigure nuștiu ce și că mă așteaptă la “casa verde de la Gară” pentru discuții. Mă duc liniștită. Ajung și mare imi e surprinderea când mă poftește in birou iar pe masă zăceau intinși teancuri-teancuri de dolari și cu o lejeritate absolută imi spune că tot ce văd poate fi al meu. Că pot deveni “stăpână la casa verde de la gară” și că imi propune un târg: 500.000 de dolari ca să mă căsătoresc cu el și să stau minim 2 ani in căsnicie si alți 500.000 ca să îi ofer un copil. Ca imagine de ansamblu, eu aveam 27 de ani, iar el 89. Deși avea 2 copii, ambii peste 60 de ani, niciunul nu avea moștenitori la rândul lui și erau necăsătoriți.
I-am spus raspicat că nu sunt de vânzare și am fugit de acolo mâncând pământul. Mi-am sunat superiorul și i-am spus că vreau să transfer clientul in portofoliul altui coleg, explicând motivul. 2 ani mai târziu, colegul era sătul de moș, hărțuit fiind mereu cu telefoane, mesaje și rugăminti fierbinti, să ii ofere moșului numărul meu de telefon sau adresa. 🤦♀️
Pentru că avea adresa mea de mail și era singurul mod prin care ma putea contacta, imi trimitea frecvent poze cu casa lui din “Upstate New York” unde și acolo aș fi putut fi “stăpână” dacă nu il refuzam. L-am băgat in spam. 🤭
În cele din urmă, 1 an mai târziu, ori a renunțat moșu’, ori a dat colțu’, că tare liniște s-a așternul.
Peseu’: uite așa trece “norocul” pe lângă tine și îi dai cu piciorul! 😂😂😂🤦♀️🤷🏻♀️
Da, soro, vezi, nu ne pricepem la d-astea… Nu te gândi, că și ăsta despre care povestesc eu era puriu bine, 70+ cel puțin. Bleacs!
Păăățit la greu, sis. Nu cred că a fost conferință la care să nu fi mers, și să nu fi încercat câte unul să se dea la mine. Cei mai tupeiști mi se păreau americanii. Știți, mergeam la niște conferințe de aviația dă senzația, și acolo eram cam 2000 de oameni din industrie. De la companii aeriene și de la aeroporturi. Principiul era că aeroporturile aveau standuri de prezentare și te invitau pe tine, companie aviatică, să operezi la ei. Veneau cu date, statistici, avantaje fiscale, chestii trestii. Numai că unii credeau că dacă ar fute compania, ar avea sorți mai mari de izbândă.😁 Așa căzdai seama cam ce era pe acolo. Se știe că-n aviație sexul este sport național.😁 Se ducea vorba despre câte una care a picat la drum de seară și s-a ales cu câte o poșetă sau mai știu eu ce. Eu aveam pregătită o replică infailibilă: sunt la menstruație, poate la viitoarea conferință.😁 A mers ceva vreme, până n-a mai mers. Că m-am reîntâlnit cu tipul la una din conferințele din Europa. Eu l-am văzut prima și am avut timp să-mi găsesc altă scuză. Mă vede, zâmbește, vorbește ce vorbește cu unul altul, și apoi vine la mine. Mă întreabă la ce hotel stau. Îi spun alt nume de hotel decât cel real. Și zice la tine sau la mine la hotel. I-am spus sorry dar nu sunt epilată nici măcar la subțiori. A râs ăla cu gura până la urechi și m-a întrebat dacă sunt gay. I-am zis că nu, dat bărbatul meu e hipiot și mă place neepilată.😁
Ahahahahaha 😂😂😂😂
Ai avut vorbele la tine, nu ca mine, care m-am blocat ca o tută 🤦♀️
Ce vieti interesante aveti…pe mine nu ma hartuieste sexual nimeni.☹️
Cred ca ma angajez secretara la nevasta-mea, poate, poate… 😁
🤣🤣🤣🤣🤣
Nu cred că am avut întâmplări cu tente de astea, dar eu oricum, sunt mai lipsită de spiritul observației și nu îmi dau seama. Orice ar fi, prefer să mi se zică direct, că de subtilități nu mă prind. Am avut recent un eveniment ce m-a lăsat așa, deprimată de-a dreptul. Veniseră niște colegi din altă țară și eu nu sunt o ființă foarte sociabilă, nu îmi plac events organizate de firme cu scopul de a te cunoaște etc, nimic forțat. Mai ales dacă sunt de lungă durată, gen zile. E obositor. Și în cazul ăsta, am încercat să discut și eu cu lumea cât am putut eu mai bine, să fiu deschisă, dar spre sfârșit, deja nu mai puteam, eram si praf pe fond alergic. Am primit feedback negativ, că nu eram atentă, stăteam pe telefon și că am fost rugată să mă implic și am refuzat. Că să fiu mai atentă data viitoare. M-am simțit ca un copil tras la răspundere
O, Doamne, chiar ca un copil scos la careu ☹️
Și eu am urât cu putere genul ăsta de evenimente, la care trebuia să “faci frumos” mort-copt.
Cred că (și) de asta mi se potrivește așa bine ceea ce fac acum. Nu tre să socializez decât cu soțul. Și dacă n-am chef nici de el în timpul programului, îmi pun căștile 😁