IuliaVăd tot mai des chestia asta în jurul meu, atât online, cât și în viața reală. Nu cred că e o chestie recentă, ci cred că pur și simplu acum am început eu să o observ: oamenii au o problemă să recunoască atunci când sunt proști. Sau tâmpiți. Sau cretini. Sau când greșesc, pur și simplu.
Nu am idee de ce, nu știu dacă e vreo chestie legată de traumele din copilărie sau dacă e vreo chestie legată de orgoliu. Habar nu am. Poate e pe aici cineva cu studii de specialitate sau mai multe cunoștințe pe subiect decât mine, care m-ar putea lămuri.
Ce e cert e că sunt foarte rari, tot mai rari, oamenii care sunt capabili să spună cu voce tare, clar și răspicat: Da, nene, la faza asta am fost un bou! Sau o vacă, să nu discriminăm.
Ca paranteză, nu vorbim aici despre ăia care-s permanent săraci cu duhul, ăia așa-s ei și vorba aia, de unde nu e, nici Mniezo nu cere, deci facem abstracție de ei.
Vorbim aici despre oameni cu o inteligență medie sau peste medie, oameni despre care, la modul general, am exprima opinii de tipul „Băi, și părea normal!”
Oameni care fac parte din bula noastră, fie ea mai mică sau mai mare. Oameni despre care tindem să credem că împărtășesc aceleași valori și idei cu noi.
Asta până la un moment dat. Când respectivul om dă, într-un fel sau altul, cu mucii-n fasole. Și i se atrage atenția. Unii fac lucrul ăsta într-un mod mai amiabil și mai plin de tact, alții i-o trântesc în față. Dar esența e aceeași: Bă, ești prost!
Ei bine, în majoritatea cazurilor, omul respectiv fie se va da cu curul de pământ încercând să îți demonstreze că ba nu, tu ești prost, fie va avea o reacție de tipul „Păi da, daaaaaar….” – aici urmând o justificare a prostiei.
Pentru că, nu-i așa, dacă ai fost prost, dar ai avut un motiv, practic se anulează accesul de prostie. Se știe.
Foarte foarte foarte puțini sunt cei care sunt efectiv în stare să zică „Da, nene. Ai dreptate. Am dat-o de gard la faza asta. Pana mea, am avut un moment de tâmpenie. Punct.”
Și este trist. Tare trist. Pe de o parte pentru că, haideți să vă spun un secret: toți, fără nici un fel de excepție, avem momentele noastre de tâmpenie. Tâmpenie care poate fi mai mult sau mai puțin cruntă.
Indiferent că ai fost tâmpit pentru că timp de-o fracțiune de secundă te-ai lăsat distras la volan de o notificare de pe feisbuc și l-ai pupat în dos p-ăla din fața ta, sau că ai fost tâmpit și te-ai purtat ca ultimul măgar cu un prieten ori cu cineva din familie, tot tâmpit ai fost.
Și e ok să recunoști asta, zău! N-o să te creadă nimeni mai puțin om, mai puțin inteligent, mai puțin empatic, mai puțin de succes, mai puțin de încredere sau mai puțin orice altceva ar fi important pentru tine, dacă ai curajul să spui: Am fost prost! Și atât. Fără dar, fără păi stai să vezi că, fără nimic.
Uite, încep eu prima: sunt proastă și recunosc asta. Am momentele mele de tâmpenie. Unele mai crunte, altele mai puțin. Unele mai de râs, altele mai grave.
Și da, am momente în care primul lucru pe care-mi vine să îl zic atunci când mi se spune că am fost proastă, este: Păi da, daaaaaaar…
Dar zic eu că am făcut primul pas în direcția bună: măcar recunosc că nu mi-e ușor să recunosc. Și recunosc că instinctiv primul impuls este nevoia de a mă justifica, în loc să tac, să rumeg ce mi s-a spus și să încerc să înțeleg. Ba chiar să-mi cer scuze, dacă e cazul.
Repet, nu știu care este mecanismul din capul nostru care ne face să devenim defensivi în momentul în care ni se atrage atenția că am greșit. Dar știu că e foarte greu să recunoaștem, în primul rând față de noi înșine. Dar vă jur, nu doare și nici nu se face gaură-n cer sau în pământ. Și nici nu ne cresc coarne sau solzi. Și nici n-o să fim considerați mai proști decât suntem deja.
Ia să vă aud – cum stați cu reacțiile la propria prostie? Luați poziția ghiocel sau vă înfuriați și dați de pământ cu cei care vă atrag atenția?
Mie mi-au trebuit ani buni ca sa pot sa recunosc cand gresesc. Si inca sunt momente cand mi-e teama sa spun ca am gresit.
Cand am inceput sa recunosc si sa spun cu voce tare ca am da-o in bara? Cred ca dupa ce s-a nascut juniorul si atunci m-am gandit ca daca vreau ca fi-miu sa fie sincer, ar trebui sa fac si eu la fel, adica sa fiu sincera. Cel mai usor recunosc cand gresesc la serviciu. Dar doamne cat de jena imi e cand o dau in bara. Si mandria joaca si ea un mare rol.🫣
Și mie la fel! Muuuuuult timp mi-a luar și nici acum nu-mi vine natural, instinctiv.
Primul instinct e ori să mă burzuluiesc, ori să-mi caut o scuză.
Și fix așa gândesc și eu – dacă îmi doresc ca copilul meu să fie într-un anume fel, trebuie să îi demonstrez prin felul meu de a fi cum să facă asta.
Eu taman în dimineața asta am dat un chix profesional. Mi-am pus cenușă în cap, am dres busuiocul și aia e. Dar orgoliul meu a plâns oleacă în pumnișori 🙈
Păi eu una recunosc când greșesc da acu o să zici ca mă laud , nu prea se întâmplă 😁. Nu e capăt de țară dacă recunosc aia e se mai întâmplă
Păi în cazul ăsta, sincerele mele invidii pentru capacitatea de a nu greși 😁
Acum îmi dau seama că recunosc când sunt idioată, “dar…”
Bun venit în club! Momentan eu sunt președinte și membru fondator, dar primim candidaturi 😂
😁 am spus din tot sufletul acum vreo trei săptămâni că sunt PROASTĂ exact așa cu majuscule și culmea este că s-a inflamat cineva așa de tare încât îmi dădea cu virgulă, în fapt am pierdut un proces care după toate regulile trebuia să iasă meci nul și chestia asta mă avantaja, proasta, s-a lăsat în baza cuiva să fie atent la termenul de perimare și n-o fo’ atentă fix atunci, dacă rămâneam vigilentă acum aveam 1-0 așa… Ce frumos era să fac recurs și să spun: “Da onorată Instanță, recunosc, sunt proastă și pe bază de prostie și indolență mi-a scăpat modificarea termenului de perimare!” F*tu-i
Oa, ce frustrant e când se întâmplă din astea. Pare rău 😐
Lucrez in producție, îmi trec pe mână zilnic câteva sute de roți.
Acum câteva luni am stricat, din neatenție, decorul a câteva zeci de bucăți
Nu mi-am dat seama, până când unul din maiștri nu a venit să spună că au ajuns mai departe roțile “defecte”.
În momentul ăla am verificat mașina la care lucram și am ieșit în față spunând că de la mine au plecat și că regret că nu am fost mai atent și că nu am verificat-o înainte de începerea lucrului.
La finalul programului m-am mai dus o dată să îmi exprim regretul pentru munca depusă de colegi în a repara greșeala mea.
Mai recent, am intrat într-o situație unde, pe scurt, se poate trage concluzia că am fost prostit.
În timp ce povesteam chestia soră-mii și unui prieten, le-am spus înainte să o facă ei că da, am fost un prost. DAR… am anticipat complet posibilitatea ca la finalul chestiunii să ies șifonat și mi-am asumat-o. A fost o analiză de tipul „cel mai probabil o să ies prost din asta, dar există o șansă infimă să iasă ceva bun. Hai să vedem dacă iese”
Normal că rezultatul a fost cel cu mai multe șanse încă din capul locului și normal că eu am fost un prost. Doar că avem o zicală pentru asta:
„Prost, prost, da’ hotărât!”
Pana mea, ai dat-o în bară, îți asumi. Și mai bine mai devreme decât mai târziu. Că până la urmă tot iese rahatul de sub preș, nu?
Deci din punctul meu de vedere, ai făcut fix ce trebuia! 👍
Ah, în primul caz șefii au spus: „Lucian, nu fă caz din asta, am rezolvat-o, aia e.
Dar să știi că apreciem faptul că ai venit în față să admiți ce ai făcut.” 🤷🏼♂️
În al doilea caz, pe principiul eu centrez, eu dau cu capul, eu am fost prost, eu am de tras.
Învățătură de minte, ca să mai fac și altă dată. 😅
Păi mna, până nu ne dăm cu capul, nu ne învățăm minte 😁
@Lucian, ai luat cea mai bună decizie. Oricum s-ar fi demonstrat că de la tine a plecat greșeala. Rezultatul fizic ar fi fost același (trebuia să recuperezi paguba) , dar pierdeai la capitolul incredere. A șefilor și colegilor. Acum ei știu că tu ești într-adevăr un tip onest, pe care se pot baza. La ușor și la greu.
#proastă
Rar dar epic! Greu cu recunoașterea, momentul de cotitură a fost când în urma unui test psihologic pentru angajare am văzut scris negru pe alb că nu îmi asum greșelile 😱
Am observat că odată cu trecerea la 4 decenii de viață e muuuult mai ușor să îmi pun cenușă în cap😉
Daaaa, să știi că parcă ai dreptate, acu că zici. De când am schimbat prefixul la 4, parcă-i mai ușor 🤭
Am învățat să recunosc când o dau in bară. Mai ales că-mi place să văd mutra ăluia care vine să-mi zică “ai făcut o greșeală” și eu spun “da, am fost proastă” . Toate argumentele pregătite devin inutile , rămâne mască și eventual mă ajută să repar dandanaua.
Ahahahahaha, da, asta e priceless, într-adevăr, când vine omu chitit să-ți dea peste bot și îi zâmbești sincer și zici “Da, așa e!” 😁
Am atât de multe momente când am recunoscut că am greșit încât orice incercare de a găsi pe cel mai reprezentativ mă pune in mare dificultate. Cel mai important e că in urma greșelilor mele nu au rezultat pierderi de vieți omenești. Până să ajung la o catedră universitară am fost in praful și glodul patriei, pe șantiere sau la birou, in proiectare, execuție sau achiziții. Peste tot am greșit și am recunoscut. Nici nu aveam cum să nu recunosc, pentru că nu aș mai fi putut să dorm noaptea. Nu are sens să intru in detalii, dar am avut o viață palpitantă. Dar am cam obosit. Ajuns in Norvegia voiam să o iau de la capăt cu șantierele, dar am ajuns la concluzia că nu vreau să mai fiu responsabil decât pentru munca mea, nu și a câtorva zeci sau sute de subordonați.
Acum mă distrez cand un partener nu e in stare să ridice mâna și să recunoască: “ai avut dreptate!” Se mai intamplă, dar când efectiv nu a mai fost nimeni prin preajma lui, pe care să dea vina😁
Convingerea mea e că de la orgoliu se trage,iar cu trecerea timpului peste (unii dintre) noi ne dăm seama că e mult mai relaxant să recunoști o greșeală decât efortul de a încerca să o ascunzi. Eu o simt ca o eliberare.
V-am plictisit 😩
Eu cred că e și parțial de la orgoliu, dar cred că ține mult și de educație. Sau de lipsa ei, după caz…
Recunosc, ai dreptate! Prin educație se slefuieste caracterul, implicit se temperează orgoliile.
Îmi place maxim zicala: “Prost să fii da’ să-ți revii!” O folosesc des la slujbă și la adresa mea și a altora. Mai în gluma, mai în serios, prinde foarte bine.
🤣🤣🤣🤣🤣 N-o știam, dar am notat-o. E bună, într-adevăr!
Ma fac proasta si singura cand gresesc cate ceva , nu este nevoie sa mi-o mai spuna si altcineva . Stii ce interesant este sa te bombani singura prin casa ? 😅 Eeeeei dar nu asa sta treaba daca stabilim sa facem ceva impreuna si tu din comoditate ( lene ) nu mai participi dar la final ai pretentii ca ceva nu este bine . Bine , asta o face cine nu stie ( inca ) cum sunt cand iese scorpia din mine si din omul painea lui Dumnezeu am devenit ceva creatura turbata . Ca si limbaj , comportament sunt foarte atenta si nu prea dau cu mucii de gard , doar daca tu ai fost nesimtit si vreau sa o fac intentionat . ( rar si asa ca de multe ori consider ca mai bine te las in plata domnului )
Aaaa, daaaa, și eu mă bombăn frecvent singură prin casă. Mi le zic de numa: tuto care ești, unde naiba ai pus aia sau ailaltă? Deșteapta pământului, nu te uiți pe unde mergi, d-aia te bubui de toate cele în calea ta!
Și altele din același registru 😁
De când mă știu, am recunoscut când am dat-o de gard (bine, și sunt și foarte modestă, sper că e clar). Mi se pare cea mai eficientă tactică pe termen lung și ați zis-o foarte bine și cu copiii: parcă funcționează mai bine puterea exemplului 🙂 Evident, nu-s vreo sfântă și o mai dau și eu la întors, dar principiul e că îmi recunosc bubele și încerc să le rezolv 😁
Ah, și tu semeni cu mine – simpatică, deșteaptă și modestă și pe toate le-am descoperit singură 🤣
Lăsând gluma la o parte, sfințișor nu cred că o arde nimeni p-aici, dar cred că esențial e să luăm poziția ghiocel când chiar am dat cu bătu-n baltă și apoi să o dregem și să încercăm să învățăm ceva din asta. Zic și io 🤷♀️
Absolut de acord!
Și da: simpatice, modeste și dăștăpte, mai ales! 😂😂😂
Mai ales! 🤣
Azi mi-am dat seama care e, din experienta mea, cea mai frecventa situatie in care cineva nu recunoaste c-a gresit. Am prostul obicei sa mai corectez lumea cand scrie gresit pe FB. Ieri, un domn scrisese ceva despre corabiile “innecate”, care chiar s-au “innecat”, ma rog, repetase greseala de cel putin doua ori. I-am scris ca e cu un singur n. Presupun ca stiti deja cine-a fost de vina, nu? 🙂 exaaaaaact, telefonul! Care reusise sa nu dubleze litere in restul comentariului (care era destul de lung), doar pe n-ul asta din variantele lui “inecat” i se pusese pata si i se facuse mila de singuratatea lui 😀
Ooo, asta cu corectatul oamenilor pe fb e pipi contra vântului, din păcate. N-ai să-l vezi pe vreunul că recunoaște și zice mersi că l-ai corectat.
Ori e de vină telefonul, ori graba, ori pisica, ori Mercur retrograd… Ori te lovesc înapoi cu eternul “ce contează cum am scris, important e că se înțelege ce am vrut să spun” 🙄
ei bine, domnul asta face parte din specia aia rara care chiar mi-a multumit 🙂 telefonul lui nu stiu daca a fost de aceeasi parere 😀
😂