Orice concediu ca lumea începe cu un dezastru

Vorba marelui scriitor John Branch, nu știu alții cum sunt, dar noi… Băi băieți și fete, noi suntem niște catastrofe ambulante când vine vorba despre plecatul… voiam să zic în concediu, dar nu, nu ne rezumăm la atât.

Suntem niște catastrofe când vine vorba despre plecatul oriunde mai departe decât până la piață.

Serios, nu știu cum facem și ce dregem, dar de absolut fiecare dată, reușim fie să ne certăm înainte de plecare, fie să pățim vreo belea, fie să ne agităm ca înecații să le facem pe toate și tot să nu izbutim, fie toate laolaltă.

Poate vă mai amintiți că vă povesteam acu ceva vreme despre aproape dezastruoasa aventură la Zagreb, la începutul căreia am tras o ceartă de pomină în familie.

(v-aș pune linkuri către respectivele povești, în caz că le-ați ratat, dar scriu de pe telefon și nu reușesc neam, așa că, dacă nu știți despre ce vorbesc, va trebui să mă credeți pe cuvânt)

Ori despre plecarea în concediu de acu vreo 2 ani, parcă, atunci când fix cu vreo zi sau două înainte ne-a crăpat ceva senzor pe la mașină, care ne-a ușurat brusc de vreo mie de euroi.

Și ar mai fi și altele, dar astea-s cele mai recente.

Ei bine, nici anul ăsta lucrurile pur și simplu nu aveau cum să stea altfel.

Ne-am strofocat ca apucații să terminăm din timp cu lucrul, să facem cumpărături, bagaje și tot ce mai era, în speranța că o să apucăm să plecăm și noi la timp, să ajungem la destinație și să ne tragem oleacă sufletele.

Da’ de unde atâta noroc?

Oricât ne-am stropșit și ne-am ambalat, nu am reușit să terminăm cu toate cele decât pe la 2 noaptea, în ziua dinaintea plecării.

Lucru care, firește, a dus mai apoi la faptul că nu am reușit să ne trezim la timp.

Lucru care a dus, logic, la întârzierea plecării.

În plus, am mai avut parte și de o mică aventură, în cadrul căreia copilul din dotare, având în mânuțe o ditai cutia plină cu lego, precum și un tub cu pastă de dinți, s-a împrăștiat pe scări la vale.

Nu, n-a pățit absolut nimic (mă rog, s-a zgâriat oleacă la un picior, dar asta a fost tot).

Dar cine stătea apoi în 4 labe, adunând piese mici și minuscule de lego, de pe toate cele 17 trepte ale scării? Hmmm? Cine?

Iar mai apoi, cine stătea să frece covorașele de pe trepte, încercând să scoată toate urmele de pastă de dinți de pe ele? Hmmm?

E, după toate aceste aventuri, având în vedere faptul că intenția noastră fusese să plecăm pe la un 6 dimineața, iar acu era deja vreo 10 și noi încă nu ne puseserăm în mișcare, am fost cât pe ce să amânăm plecarea cu o zi.

Pentru că, conform estimărilor prietenului nostru Gugle Maps, drumul urma să dureze vreo 12 ore.

Plus opririle de rigoare pentru pipi, alimentat, scos câinii etc., ne duceam cu siguranță lejer înspre vreo 14 ore.

Iar la cazare scria că check-inul se poate face până la 8 p.m.  Ceea ce, dată fiind ora, n-ar fi fost realizabil decât dacă ne teleportam.

Așa că am pus mâna și i-am scris grecoteiului care e situația, cu gândul să îi spunem că aia e, o să pierdem o zi și cu asta, basta.

Omul nostru a fost însă incredibil de amabil și mi-a răspuns că sa nu ne facem nici un fel de probleme, indiferent la ce oră din noapte ajungem, el o să ne aștepte și că, dacă ne simțim în stare, să pornim totuși la drum, că ar fi mai bine să ne vedem odată ajunși și să ne odihnim acolo.

Ceea ce până la urmă am și executat, așa că acum vă salut cu drag de pe terasa apartamentului grecesc ce ne va fi casă pentru următoarele încă 8 zile.

Dacă vă interesează, vă povestesc zilele viitoare și cum a fost drumul, cum e cazarea și în general, cum decurge restul vacanței (nu de alta, dar la cum ne știu pe noi, ceva aventuri tot o să mai avem 😅).