Blonda și orientarea în general și pe apă în particular

Nu știu dacă v-am mai povestit (foarte probabil da, dar cum sunt senilă, mai uit), dar eu la capitolul orientare sunt praf. Praf și pulbere. Vai steaua mea.

Pentru cei care stau în București sau cunosc Bucureștiul cât de cât, un scurt exemplu de cât de praf sunt: am plecat din zona Gării de Nord cu intenția de a ajunge undeva la Dristor și am reușit să ajung în Voluntari 🤷‍♀️

Mno, și dacă sunt atât de praf pe terra ferma, sper că vă dați seama că pe apă nu-s cu nimic mai brează.

Așadar, se dau următoarele premise: de curând ne-am achiziționat un stand-up paddle board, sau SUP, pe scurt.

Pentru cine nu știe ce e o astfel de drăcie, e un fel de placă de surf, gonflabilă, care vine împreună cu o vâslă.

Pe drăcia asta te poți da fie stând în genunchi, fie călare pe ea, fie, chestie pentru care a fost practic inventată – în picioare. Toate astea, dând din vâslă ca să înaintezi și/sau să cotești.

Recunosc, am fost multă vreme reticentă legat de treaba asta (că mno, mă știți pe mine, că-s fanu’ la reticențe) – noi având prieteni care practică sportul ăsta de ceva vreme.

Dar până la urmă domnul Soț a zis să luăm una împrumut, să încercăm și vedem dacă ne-o plăcea au ba.

Ceea ce am și executat. Și, ce să vedeți, chiar e mișto. E mișto să te urci pe placă, să dai oleacă la vâslă și să te trezești în mijlocul apei, în liniște, să auzi numai clipocitul și să nu auzi nici un “mamimamimami” în jur 😅

Firește, după ce s-a votat că e fain, s-a luat SUP-ul la pachet și în Grecia.

Și acu începe aventura. Ieri, după ce soțul și fiul și-au făcut plinul de plimbat pe apă (că uitai să vă zic, pe chestiile astea te poți da singur, în doi sau chiar și în 3, dacă placa e suficient de mare, că-s pe mai multe dimensiuni), am zis să mă duc și eu să dau o tură.

Totul bine și frumos, mare lină, apă caldă, soare aproape de apus.

Se suie blonda pe SUP și începe să dea la vâslă.

Și dau eu ce dau, până mă îndepărtez suficient de mal încât să nu mai aud decât clipocitul apei. Și mă întind cât sunt de lată pe placă și stau așa, bucurându-mă de liniște.

Când mă plictisesc, zic să îi dau înapoi spre mal.

Acu, mai tre să precizez o chestie: eu nu știu să mă ridic în picioare pe drăcie. Așa că, de obicei, mă dau pe ea stând în genunchi.

Numai că ieri m-a apucat așa, un avânt sportiv, de am decis că ce, io să nu pot?!? Așa că, înainte de a porni înapoi spre mal, am zis să fac hop! Și una-două mă și vedeam în picioare pe placă.

Doar că, firește, așa cum probabil v-ați aștepta, socoteala din cap nu s-a potrivit cu cea de pe SUP. Așa că, cu maximă celeritate, în momentul în care aproape reușisem să adopt o poziție bipedă, am făcut un mare și frumos pleosc direct în apele Mării Egee.

După ce am ieșit înapoi la suprafață, m-am agățat de placă precum Jack în Titanic și-am început să râd ca tuta de propria-mi persoană.

Firește, râzând eu așa ca tuta, nu mai eram în stare să mă sui înapoi pe scândura gonflabilă, ceea ce mă făcea să râd și mai tare.

După ce am ținut-o așa preț de câteva minute, am reușit să îmi adun și ultima fărâmă de voință, m-am potolit cu hlizeala și m-am suit pe placă, cu gândul de a reveni la mal, la ai mei, că gata, ajunge cu atâta sport pentru o zi.

Și cum m-am apucat eu să dau așa, vitejește, la vâslă, când m-am apropiat de țărm, am constatat că nu-s unde trebuie.

Pentru că aici, ca în multe alte locuri de la mare, de altfel, pe plajă sunt diferite zone cu șezlonguri, precum și zone pentru pus prosopul.

Zonele cu șezlonguri sunt păstorite de câte o crâșmă, prin urmare, fiecare cam are “model” propriu – unele au umbrele și șezlonguri albe, unele au umbrele d-alea de stuf și tot așa.

No, și cum eram eu cât pe ce să acostez, constat că ajunsesem într-o zonă cu umbrele albe. Ori aia unde eram noi, eram precisă, avea umbrele de stuf.

Zic: hait, m-am dus prea încolo. Hai ‘napoi. Cârmesc obiectul plutitor și fac cale-ntoarsă. Dau de zor la vâslă, trec pe lângă ceva zonă de prosoape, mă apropii de altă zonă cu umbrele.

Acolea, tot umbrele albe. Plus soarele care-mi bătea în ochi, omorându-mi vizibilitatea și așa precară (că-s și oleacă chioară, da fudulă, și nu port ochelarii tot timpul; bine, pe mare fiind oricum nu ar fi avut sens să îi am).

Hmm. Mă scarpin o țâră sub un chipiu imaginar și îmi zic în sinea mea că totuși n-oi fi fost în zona greșită prima dată, dar poate pur și simplu nu m-am uitat cu atenție.

Așa că o iau înapoi, vâslind de zor. Ajung iar în zona de umbrele. Nu, nu mă înșelase privirea prima dată, umbrelele alea erau albe ca spuma laptelui. Plus că ai mei nu erau de văzut pe nicăieri.

Ca să nu mai întind pelteaua, m-am foit de vreo 3 ori tot încoace și încolo, nedând neam de zona cu umbrele de stuf pe care o căutam.

Eram cât pe ce să renunț și să ies din apă cu tot cu placa – ceea ce era ultimul lucru pe care mi l-aș fi dorit, că de plutit pe ea e mișto, s-o cari în brațe, cu toți cei 3 metri ai ei, nu mai e chiar așa mișto 🙄 – și să continui căutările la pas.

Însă la ultima tură mi-a venit mintea cea de pe urmă și am mai mers o bucată, dincolo de unde mă oprisem inițial, crezând că nu-s unde trebe. Și mai mergând eu o bucată, iaca minune, am ajuns fix lângă umbrelele cele din stuf unde, iaca încă o minune, îi văd jucându-se frumușel pe mal, fix pe fiul și soțul din dotare.

Una peste alta, concluzia e clară: dacă aveți vreodată de mers pe undeva cu mine, luați cu voi hărți, indicații, puncte de reper și orice altceva v-ar mai putea ajuta, că dacă vă bazați pe mine și orientarea mea, s-ar putea să plecăm de la Brașov la Ploiești și să ajungem la Drobeta Turnu Severin.

PS: în caz că nu v-ați prins, ăla din poză e SUP-ul. Nu, n-am nici o poză cu mine pe el, promit că revin cu una zilele astea 😁