Cum era să fac infarct de două ori într-o banală zi de marți

Înainte de a începe să vă relatez spaima ce tocmai m-a încercat, trebuie să fac câteva precizări de ordin logistic, dar și psihic.

Să începem cu aspectele concrete. La noi în birou există un acvariu. Cu pești. Vii, majoritatea.

Glumesc, sunt toți vii. De asemenea, acvariul mai adăpostește un număr incert de plante – incert pentru mine, că nu eu mă ocup de acvariu, ci soțul, iar eu nu am stat niciodată să mă holbez înăuntru și să fac inventarul plantelor – plus o mică decorațiune sub formă de castel, una sub formă de bărcuță, și încă niște chestii gen termometru și încă ceva ce face niște bulburuci prin apă și cred că cam atât.

De asemenea, la noi în birou amplasamentul este următorul: pe un perete, de la stânga la dreapta, există biroul soțului, o comodă cu sertare pe care este cocoțat acvariul, iar apoi biroul meu și o bibliotecă. Și dup-aia nu mai e nimic, că ieși din cameră.

Așadar, după cum lesne ar trebui să vă puteți imagina din descrierea de mai sus (sper!), acvariul este situat în stânga mea atunci când șed la birou și muncesc sau fac ce mai fac eu p-aici pe la birou.

Date fiind aceste circumstanțe, m-am obișnuit să percep permanent cu coada ochiului o mișcare de dute-vino a vietăților din acvariu, precum și bulburuceala apei.

O altă precizare importantă în context este aceea că mi-este o frică de mă cac pe mine de orice înseamnă gângânii, târâtoare și orice alte vietăți similare.

Atât de frică încât dacă văd, să zicem, un păianjen pe un perete și nu e nimeni prin preajmă să-i facă felul, sunt în stare să părăsesc respectiva incintă și să nu mai calc pe acolo până nu se îndepărtează dihania.

Pentru cine nu știe exact cam cât de mare este frica mea de insecte, am povestit o aventură cu o astfel de bestie aici.

Boooon. Acestea fiind zise, stăteam eu marți după-amiază frumușel la birou și făceam ce știu eu cel mai bine: dădeam cu degetele în taste.

Bănene, și la un moment dat, vederea mea periferică percepe ceva mișcând în stânga, la acvariu. Era însă o mișcare clar neobișnuită față de vânzoleala uzuală a peștilor și bulburucilor, iar în a doua fracțiune de secundă, imediat după instalarea panicii, creierul meu nu a mai reușit să emită nimic altceva decât următorul gând: TARANTULĂĂĂĂĂĂĂ!

Nu mă întrebați cum și de ce, că nu e ca și cum tarantulele ar fi o apariție uzuală prin regiunea asta ori pe la noi prin casă. Pur și simplu, asta a țipat nebunia din mine. Nu vreți să știți ce urlet de război mi-ai ieșit pe gură și cum am sărit în sus precum Tom din desenele animate cu Tom & Jerry când se rățoia câinele cel fioros la el. Adică ceva de genul ⬇

Tot norocul că biroul e lipit de perete, că altfel cred că zbura și el, și tot ce e pe el cât colo, când am sărit de nebună în sus, urlând de ziceai că m-a atacat o bandă de canibali flămânzi.

După câteva fracțiuni de secundă de panică istericoasă, mi-am făcut curaj să îmi îndrept privirea înspre locul unde părea să bântuie ceea ce credeam eu că e o dihanie venită direct de la Belzebut însuși.

Ca să constat că nu era nimic altceva decât o plantă din acvariu care nu mai stătea la locul ei, ci o luase langa la plimbare prin apă și plutea alene în sus și în jos pe lângă peretele acvariului aflat cel mai aproape de mine 🤦‍♀️.

După ce m-am calmat, evident că m-a bușit râsul și am râs o bucată de una singură prin casă.

Dar nici n-am apucat să îmi revin bine, că soarta a decis să îmi mai testeze o dată sănătatea inimii ș-a creierului.

Aici mai trebuie să fac o scurtă precizare explicativă: în prezent, cătzaua Hanna este în călduri. Motiv pentru care suntem nevoiți să o ținem pe cât posibil separată de cățelul Freduț. Ceea ce pe timpul zilei nu e foarte greu, că de obicei unul stă în casă și celălalt afară și fac cu rândul și-s toate bune.

Seara, ca să avem liniște și pace în incintă, Hanna rămâne jos, iar Freduț vine sus cu noi la culcare. În mod normal ei rămân amândoi jos, dar date fiind circumstanțele, asta e cea mai simplă soluție.

Așadar, marți seară, trecut de ora 11. Omul meu stinge televizorul și mă anunță că se duce la culcare. Își ia și câinele cu el și pleacă.

Eu aștept să plece ei, după care ies afară cu Hanna să mai dea și ea un ultim pipi înainte de culcare, ca să mă pot duce și eu apoi la nani.

Scot deci cățeaua, mai fac un pipi, mă mai foiesc de câteva ori în jurul cozii, mai pun una aici și alta dincolo, după care sting luminile și dau să mă îndrept spre dormitorul conjugal.

Bâjbâind prin întuneric, deschid ușa care desparte sufrageria de scări. De obicei ne lăsăm la baza scărilor papucii cu care suntem încălțați, într-o încercare (relativ deșartă, dar asta e altă poveste) de a nu duce sus chiar tot praful și toată murdăria de afară și de jos.

Evident, pentru că facem asta de fiecare dată când mergem sus, mișcările sunt relativ automatisme, că nu mai stai să gândești ce faci – ajungi la scări, descalți păpucii – nu e ca și cum ai avea mare lucru de gândit.

Și probabil ăsta e motivul pentru care m-am trezit din nou în pragul infarctului, în momentul în care, în beznă totală, m-am dezbărat de primul păpuc, iar când să pun piciorul jos, ca să pot să scap și de al doilea, în loc să calc – așa cum se întâmplă de fiecare dată – pe parchetul tare, m-am trezit călcând pe ceva moale, aparent negru (am dedus, că mna, fiind beznă și nevăzând nimic, atâta putere de deducție a mai avut neuronu’) și care, odată ce a intrat în contact cu piciorul meu, a început să miște.

Mi-am adunat toate forțele și toată voința de care am dispus să nu urlu iar ca apucata, de frică să nu trezesc copilul și, evident, după ce am terminat de hiperventilat, am realizat că nu era nimic altceva decât cățelul Fred.

Care, cel mai probabil din motive… ahem, să le zicem hormonale, a decis să nu rămână sus, ci să stea ghemuit în spațiul cuprins între ultima treaptă și ușa care separă scările de sufragerie.

Băcopii, vă jur, spațiul ăla nu e mai mare de un metru pătrat. Iar Freduț nu e chiar un bichon. Dar a reușit să se facă suficient de mic acolo încât să nu mă împiedic de el din prima, însă nu suficient de mic încât să nu calc pe el când, într-un echilibru precar, încercam să mă descotorosesc de mergători.

De urlat am reușit să nu urlu, dar niște înjurături nu tocmai demne de o doamnă trebuie să recunosc că am tras printre dinți, după care m-am dus să mă culc, sperând ca măcar drumul până la pat să nu mai fie presărat cu vreo altă aventură, că încă una zău că nu știu dacă mai ducea cordul meu.

Sursa foto Tom: https://www.deviantart.com/topcatmeeces97/art/Tom-scared-or-startled-869942153

Sursa foto articol: pexels.com