IuliaTextul ăsta ar trebui să fie unul trist (și cine știe, poate chiar o să fie, pe alocuri), dar nu aș vrea să fie așa.
Ar trebui să fie trist pentru că sufletul ăsta cu chip de cățel, pe nume Otto, a plecat de aici, din casa noastră și s-a dus dincolo de curcubeu.
Dar Otto nu a fost un cățel trist. Dimpotrivă. A fost căpos, vocal, puternic și curajos. Și bun și vesel. A fost un cățel vesel. Și așa vrem să ni-l amintim.
Așa că astăzi am să vă povestesc câteva lucruri despre Otto, în nici o ordine anume, ci pur și simplu așa cum îmi vin în minte.
Otto a fost căpos până la paroxism. Și nu exagerez cu nimic când spun asta. N-am crezut vreodată că o ființă poate avea un astfel de nivel de căpoșenie.
Otto a iubit mâncarea. Atât de mult, încât atunci când auzea cuvântul magic „păpică”, i se bulbucau ochii-n cap și începea să-i tremure bărbița.
Cu toate astea, nu s-a lăsat dresat cu recompense nici de-al naibii. Și nu numai că nu s-a lăsat dresat, dar când îi cereai să facă ceva, scrâșnea din dinți a protest de ziceai că mestecă pietre.
Dar când a decis că Fritz este omul lui și noi suntem familia lui – și nu i-a luat decât doi ani să facă asta – a devenit cel mai bun câine pe care și l-ar fi putut dori cineva.
A fost, în toate sensurile posibile, un uriaș blând. Și a știut în aceeași măsură și când să fie feroce.
M-a apărat, când eram gravidă cu Eric, de o haită de câini maidanezi. Deși avea abia în jur de un an – un an și un pic.
Îi plăcea să doarmă la soare. Atât de mult, încât uneori se încingea de nu puteai pune mâna pe el. Trebuia să îl mutăm cu forța la umbră, pentru că ne era teamă să nu se coacă în suc propriu.
Îi plăceau mingile. Dintre toate jucăriile posibile pentru căței, mingile erau pasiunea lui. Și îi plăcea să le caute. Era extrem de fericit dacă îi ascundeai mingea și îl puneai să o caute.
A refuzat cu obstinație să facă vreodată aport. Dar îi plăcea la nebunie să îți aducă o jucărie, ca și cum ar fi vrut să ți-o dea, după care să fugă de tine și să te facă să îl alergi prin toată curtea.
Era extrem de vocal. Avea sunete diferite pentru atunci când era bucuros, plictisit, pentru când nu-i convenea ceva sau nu mai avea răbdare, pentru când voia ceva de la tine… Și îi plăcea să cânte cântecul strămoșilor lui indieni – o să las un filmuleț la final, ca să înțelegeți despre ce e vorba 😂
Pui fiind, pe la vreo 4-5 luni, căpătase obiceiul de a ronțăi lesa în timpul plimbării. Fritz îl tot descuraja să facă asta. Într-o zi însă, simțindu-mă eu expertă în dresaj și comportament canin, i-am spus: Dă-i pace, ignoră-l, o să se plictisească și o să se oprească singur.
Numai că, ce să vezi, n-a fost chiar așa. Pentru că Otto a continuat să roadă tacticos lesa, până când a reușit să o secționeze. Așa că bipedul dintr-un capăt al lesei s-a trezit cu o lesă de care nu mai era atașat un cățel, iar cățelul s-a oprit brusc, și-a înfipt toate patru lăbuțele în pământ și a rămas pe loc, blocat, cu o expresie de uluială profundă pe mutră. De parcă efectiv nu știa ce să facă cu libertatea aia proaspăt obținută.
Când era mic, am avut momente în care am crezut că nu va ști niciodată să folosească un bol pentru apă în scopul pentru care a fost creat. Și anume pentru a bea apă din el. Pentru că tot ce făcea Otto când îi puneai apă în bol, era să facă băiță. Dădea cu lăbuțele în apa aia de-o găseau toți dracii, până când nu mai rămânea nici un stropișor în bol. În schimb totul, pe o rază de câțiva metri în jur, inclusiv câinele, firește, era fleașcă.
În schimb, prima dată când i-am făcut baie, a urlat pe toată durata procesului de ziceai că-l spălăm cu acid sulfuric și sodă caustică. Iar ulterior, când a crescut mare, dacă îl chemai la baie, fugea mâncând pământul.
Iar după ce reușeai să-l prinzi, cinzeci de kile de câine se propteau cu labele în marginea căzii, luptându-se din răsputeri să nu fie introdus în cazanul diavolului, unde trebuia să suporte tortura cu apă și șampon.
Îi plăcea la nebunie înghețata și s-a prins din prima cum să o mânânce frumos, din cornet, după care să ronțăie tacticos cornetul.
Dormea în cele mai imposibile și incomode poziții, cu capul atârnând sau sprijinind vreun perete sau vreun obiect de prin casă.
Nu a stricat niciodată nimic. Nu a ros, nu a săpat, nu a distrus. A fost un pui și apoi un câine adult extrem de cuminte. Cumva, parcă pentru a mai compensa din căpoșenia cu care ne-a pus nervii la încercare atâta vreme.
Poate unii dintre voi știu, câinii trec la anumite vârste prin niște așa numite etape de frici. Unii câini trec peste ele foarte ușor, astfel încât stăpânii nici nu le observă, unii trec mai greu. Unii se manifestă mai intens, alții mai puțin. Ce e cert este că în etapele astea, câinele tău care părea normal și cuminte, e posibil să înceapă să se teamă de diferite chestii. Și să reacționeze în consecință – ori să încerce să fugă ca hoțu din alimentară, ori să încerce să atace „inamicul”.
Ei bine, pentru Otto, „inamicii” în aceste perioade au fost cam așa: coșurile de gunoi stradale. Nu cele suspendate pe stâlpi, ci cele mari, de pe stradă.
Bolovanii foarte mari și grămezile de zăpadă adunate pe marginea drumurilor sau trotuarelor. A mai fost și un cățel de pluș dintr-un pet shop. Cățel aflat acolo în scopul prezentării unor accesorii. Și pe care Otto s-a apucat să îl latre cu atâta năduf și abnegație, încât tot personalul și toți clienții din magazin se strânseseră în jurul nostru și râdeau să leșine.
Apoi, când am crezut noi c-a trecut peste asta, Fritz l-a luat într-o zi cu el în Hornbach. Unde Otto al nostru a decis brusc și dintr-o dată că cel mai mare dușman al lui este… țineți-vă bine: un făraș roșu. Pe care l-a lătrat de cred că dacă ar fi avut picioare, ar fi fugit bietul făraș unde ar fi văzut cu ochii. Dacă ar fi avut și ochi, firește.
A fost un cățel destul de mizantrop. Nu era genul de câine care să vină la oricine intră în casă, să se gudure și să ceară mângâiere sau băgare în seamă. Mai degrabă stătea și te studia de la distanță. Dar dacă, după niște criterii numai de el știute, decidea că îi place de tine, îți arăta asta cu toată puterea lui de Schnauzer uriaș.
A intrat în casa noastră în 18 iulie 2017 și ne-a dăruit 6 dintre cei mai frumoși ani ai noștri. Ne-a învățat enorm de multe, despre câini, despre el, dar și despre noi.
Am făcut și multe greșeli cu el, dar vreau să cred că am făcut și multe lucruri bune. L-am iubit cum am știut noi mai bine și mai mult. Și chiar dacă pernuța lui va rămâne goală de acum, locul lui în sufletele noastre este și va fi mereu plin de el.
Aș putea să mai scriu mult, mult de tot, pentru că fiecare zi alături de Otto a fost o aventură. Uneori cu râs, uneori cu lacrimi. Dar cu siguranță o aventură frumoasă. Ar mai fi multe de spus, dar mă opresc aici.
Otto, iubitule, o să ne fie tare dor de tine. Ai fost o minune de cățel, și la propriu, și la figurat. Pa, uriașule!
RIP Otto!
Sper să ai parte dincolo de munți de înghețată și jucării ❤️❤️❤️
❤️
Uffff 🖤
❤️
RIP Otto! 🥺 Vă țin pumnii să treceți cu bine peste pierderea lui Otto 🖤♥️
❤️
Ramas bun, Otto!
❤️
Off…
🤗🤗🤗🤗🤗🤗🤗🤗🤗🤗🤗🤗
❤️
Ai scris atât de frumos că m-ai făcut să plâng și sunt la serviciu și nu aș ști să explic de ce plâng, celor din jur. RIP Otto. Sper că acolo unde ești ai cel puțin o mingiuță. 🖤🖤🖤🖤
❤️
Doamne, cât am plâns! 🥹 Of, Iulia, trimit o îmbrățișare mare-mare… 🤗cât e de trist… bietul suflețel blănos și cuminte…
❤️
Încă un îngeraș în raiul cățeilor. Doamne, știu cât doare și cât de greu este. Vă îmbrățișez pe toți.
❤️
RIP Otto 🖤. Ai ajuns in raiul cateilor cuminti🤗
❤️
Offf, imi curg lacrimile si am tot gâtul un nod imens 😥
E plin raiul de după curcubeu de blanosii care ne-au bucurat sufletul. Mi-ai amintit de cele doua doage negre, Dona (o lady care ne ignora oftând elegant cand n-avea chef de noi) si Bebe ( o nebună care se urca efectiv pe noi sa ne drăgalim și nu suporta să ne piardă din vedere)
Eu sper ca dupa ce-oi muri sa ma primească si pe mine in raiul lor 🙏
❤️
M-ai făcut să plâng! Mi-am adus aminte de 2 zgâtii ce au trecut prin viața mea și s-au dus în paradisul cățeilor.
Îmbrățișări și capul sus!
❤️
Dragă Iulia, vă îmbrățișez pe toți!
Mi-au dat lacrimile. Se simte din text cât de mult l-ați iubit.
Am observat că nu mai erai așa activă. Nici la MV, nici aici. M-am gândit că s-a întâmplat ceva.
Cât de importante sunt amintirile!
❤️
Îmi pare atât de rău…Big hug for you all🍀
❤️
Acum plang pentru toti cainii mei plecati peste curcubeu, sper ca alearga si se distreaza pe acolo, prin câmpiile Elizee si ma asteapta cuminți si pe mine.
Imi pare rau de Otto! Prea devreme…
❤️
Câte amintiri frumoase!🤗 🖤
❤️
Atât de frumos ai scris, încât am zâmbit cu ochii în lacrimi. Îmi pare tae rău, Iulia… dar mă bucur că Otto a avut cei mai buni stăpâni!
❤️
O îmbrățișare mare și din partea mea… Rămas bun, dragule Otto, Iulia a scris atât de frumos despre tine, încât ne dă impresia că ți-am aparținut și noi câtuși de puțin.
❤️
Stiu prea bine senzatia de gol care ramane…Offf
🤗🤗🤗🤗🤗🤗🤗
❤️
Te iubesc, uriaș cu suflet mare! Sper să o întâlnești pe Jewel și să ai grijă de ea, că e fix opusul tău, mică și albă! 🖤
❤️
RIP Otto. Sigur aleargă undeva pe plaiurile vânătorii veșnice, unde nu sunt lese și căzi de spălat căței. Poate uneori vă va mai aduce vântul cate un lătrat vesel ..
❤️
İulia, să iti spun ca îmi curg lacrimile și că nu le pot stăpâni? E ciudat să ai o astfel de reacție în fața unui ecran, citind un text al unei persoane pe care nu o cunoști. Ți-am simtit lacrimile din spatele cuvintelor, ți-am simțit durerea si știu din experiență că ca va trece. Dar nimeni, niciodată nu îți va putea lua acele momente minunate petrecute (știu că o sa sune pompos, dar alt cuvant nu am la îndemână) în comuniune cu animăluțul iubit. Îl simți, te doare durerea lui fizic, știi că nu poți face nimic pentru el, dar stai acolo și îl alini cu cele mai frumoase cuvinte pe care le poti gasi…
❤️
Am plâns pentru pierderea voastră și pentru că ai povestit (cum numai tu știi) crâmpeie din fericirea și iubirea împărtășite timp de șase ani. RIP Otto.
❤️
🥺😢 RIP Otto! 🤗🌈😢
❤️
Te îmbrățișez și îmi pare extrem de rău pentru pierderea lui Otto.
De 6 luni, de când îl am pe King, fără sa vreau mai am momente de frica pentru el( chiar si cand e totul ok), sa nu pățească ceva etc.
E fantastic cum aceste suflete mici, ne transformă!
❤️
Mare parte din descrierea lui Otto se potrivește foarte bine lui Charlie. Îmi dau seama ce este in sufletul vostru și nu vreau sa ma gândesc cum va fi când suflețelul asta care ma iubește ne va părăsi. ☹️😭
RIP Otto!
❤️
😔😪. There is nothing left to say…
❤️
Stiu cat de mult doare. Va imbratisez cu sufletul!😢❤️
❤️
😭
❤️
Of, ce veste trista…Stiu ce e in sufletul vostru acum (am pierdut si eu doi catei, mult prea devreme), si plang si eu odata cu voi 😢.
❤️
Mi-a intrat si mie nisip in ochi. Pare rau. Sa treceti cu bine peste momentele astea. Nu a fost un text trist, doar plin de iubire.
❤️
Of, Iulia, am fost acolo, nu o data…Doare tare durerea voastra. Va imbratisez tare! 😔
❤️
Cât de rău îmi pare. Articolul, deși m-a făcut să plâng, nu a fost un plâns de tristețe. Este foarte frumos scris, emoționant, ca un omagiu.
❤️
Foarte emoționant ai scris, nu mi s-a părut trist.
Vă îmbrațișez!
Rămas bun Otto!
❤️
Off! Greu moment!
Rămas bun, Otto! Ai fost un “cățel” iubit… 😥
❤️
Toti cateii ajung in Rai. Imi pare tare rau… Sa va amintiti mereu de zapacitul de Otto! Ati fost alaturi de el pana la sfarsit, sper ca a plecat fericit, chiar daca ati ramas voi cu inimile frante.. Nu prea am cuvinte de incurajare. Va imbratisez de la distanta cu mult mult drag!
❤️
cînd a zis Mihai că azi n-avem Iulia, am știut; și n-am vrut să intru aici, să aflu, dar…
așa hăulea Max al nostru, și îmi stă un nod în gît chiar dacă au trecut 8 ani;
RIP Max! RIP Otto!
❤️
<3
🤗