… azi. 2 ani de când ați făcut cunoștință cu grasa interioară.
2 ani de când Mihai mă găzduiește în fiecare sâmbătă și voi mă citiți.
… azi. 2 ani de când ați făcut cunoștință cu grasa interioară.
2 ani de când Mihai mă găzduiește în fiecare sâmbătă și voi mă citiți.
Văd tot mai des chestia asta în jurul meu, atât online, cât și în viața reală. Nu cred că e o chestie recentă, ci cred că pur și simplu acum am început eu să o observ: oamenii au o problemă să recunoască atunci când sunt proști. Sau tâmpiți. Sau cretini. Sau când greșesc, pur și simplu.
Nu am idee de ce, nu știu dacă e vreo chestie legată de traumele din copilărie sau dacă e vreo chestie legată de orgoliu. Habar nu am. Poate e pe aici cineva cu studii de specialitate sau mai multe cunoștințe pe subiect decât mine, care m-ar putea lămuri.
Trebuie să recunosc că uneori mă fascinează, ca să-l citez pe tata, „flotările mentale” ale unor oameni.
Să vă dau un exemplu concret: ai vrea să știi dacă magazinul X de la tine din oraș este „pet friendly”, în speță dacă poți intra acolo cu cățelul.
Asta e mai veche, de prin toamnă, dar n-am apucat să v-o povestesc din motive, așa că recuperez acum.
Scurt preambul explicativ: pe drumul care duce spre satul nostru se efectuează niște lucrări care implică niște șanțuri săpate pe marginea drumului și niște țevi/conducte. Am înțeles de prin vecini c-ar fi vorba despre ceva legat de sistemul de apă, dar mai multe nu știu și nici nu m-am documentat pe subiect, că nu m-a pasionat în mod special.
Gata. S-a dus și 2023. Din partea mea, ducă-se. Nu o să mă apuc acum să fac bilanțuri și să trag linii, nici nu o să mă apuc să fac liste cu planuri pe anul ăsta (îmi pare rău, dar nu pot nici măcar în glumă să scriu „rezoluții” că mă ia cu urticarie).
Tot ce pot să sper e că anul ăsta va fi un pic mai blând cu noi decât a fost cel care s-a dus.
S-a dus și Fif, să fie lângă Otto.
Știu că nu am povestit pe aici despre ea, dar Fifi a fost primul meu cățel. Primul cățel al meu și numai al meu.
Nu știu cum a fost la voi în copilărie, dar la mine bunică-mea a umblat în toată copilăria mea, până spre adolescență, dacă-mi aduc bine aminte, în capot.
Sigur trebuie să știți despre ce vorbesc – era genul ăla de articol de îmbrăcăminte oarecum similar unui halat, fără mâneci sau maxim cu mâneci scurte, încheiat cu nasturi în față.