Gânduri

Se duce lumea de râpă?

Articolul de azi e așa, un fel de salată de gânduri pe care am simțit brusc și iremediabil nevoia să le pun în scris. Nu de alta, dar e păcat să nu rămână pentru posteritate măcar o parte din frământările minții mele alambicate. Și în plus, ne dă ocazia să mai stăm de vorbă pe aici, măcar așa, din tastatură.

Să vă spun de la ce mi-a venit întrebarea din titlu. De la faptul că am impresia că numărul tâmpiților din jurul nostru e în continuă creștere. Și nu mă refer aici la tâmpiții de internet, să zicem. Că ăia există de mult, numai că marele internet le-a dat în ultimii ani ocazia să fie tot mai vocali și mai vizibili.

Gânduri

Unii oameni sunt neoameni

Nu, că trebuie să v-o zic pe asta, că m-am enervat de mi-a crescut tensiunea!

Ora amiezii. Mă duc, recuperez odrasla de la înalta instituție de învățământ, mă duc până la Carfurelul din comună. Că da, avem și Carfurel, nu numa Mega. Mă rugase prietena mea din capu’ satului să-i cumpăr ceva. Zic, numa bine, cumpăr și pentru noi ce mărunțișuri mai sunt.

Fac niscai balet p-acolo printre rafturi, pentru că angajații erau ocupați să pună marfa pe rafturi, așa că toate spațiile dintre rafturi erau mai mult sau mai puțin blocate de cărucioare pline cu chestii.

Gânduri

Fericirea-i un lucru mărunt…

… e o aripă care vibrează, fericirea-i un lucru mic, un pitic, ce dansează. Sau cel puțin așa zic versurile unui cântecel de pe vremea mea, maică. Pentru ăia care știți despre ce vorbesc, țineți-vă bine de brăcinari: melodia asta e din 2001, adică de acu’ 22 de ani! Dada, au trecut dooșdoi de ani de atunci!

Bun, acu că am terminat cu lecția de istorie muzicală, revenim la oile noastre. Sau la fericirile noastre, mai bine zis. Că dacă azi e luni, am zis să fim pe fericire și floricele și unicorni, așa, că e destul negru și trist în jurul nostru. Așa că să fie veselie în bula noastră mică.

Gătit

Meniul săptămânii 27.02 – 05.03.2023

Având în vedere faptul că la ultimul articol legat de ce mai mâncăm v-ați exprimat interesul pentru alte idei de meniuri, iaca aici meniul pe care l-am planificat eu pentru săptămâna ce vine.

În principiu sunt mai multe feluri decât estimez că vom mânca, dar având ingrediente similare, le notez în ideea în care poate ne răzgândim, poate într-o zi o să am mai mult sau mai puțin timp, poate… Pe scurt, pentru flexibilitate.

Copii

Dialoguri la grădiniță

Mergem să preluăm moștenitorul familiei de la grădiniță. Evident, după ce dimineață a parlamentat juma de ceas despre cum nu vrea la grădiniță, ba că e obosit, ba că n-are chef, ba că hâr, ba că mâr, la ora prânzului nu se mai dă plecat de acolo.

Mai stăm așadar un pic, alăturându-ne cetei celorlalți părinți ale căror odrasle, de asemenea, nu se dau duse din curtea grădiniței. Bate un vânt de te mută din loc, dar pe plozi nu pare să-i deranjeze. În timpul ăsta noi, părinții, stăm zgribuliți laolaltă și mai-mai că ne-ai vedea începând să ne înghesuim unii în alții ca oile, ca să ne mai încălzim.

Copii

Dialoguri la ceas de seară #6

O seară obișnuită în familia Crăciun. Începutul procedurilor de nanificare.

Copilul se află în etapa 4/5248 de dezbrăcatului de haine, proces care, după cum se știe, poate avea o durată nedeterminată. În cazul de față, a reușit să-și dea până acum jos bluza și o șosetă.

Brusc, îl apucă setea.

Gătit

Noi ce mâncăm azi?

Întrebarea care dă fiori oricărei… voiam să scriu “mame”, dar apoi mi-am dat seama că sunt familii în care gătește tata sau bunica sau mătușa sau bona sau vecina de la 3 sau… Nfine… Ce e cert e că întrebarea din titlu dă fiori și crește tensiunea oricărei persoane desemnate cu gătitul într-o familie.

Și nici eu nu fac excepție, pentru că eu sunt personajul responsabil cu furnizarea hranei în familia noastră. Așa că dacă aud întrebarea asta, mă apucă ori jalea aia mare, că primul răspuns care îmi vine în cap e: „De unde naiba să știu eu?!?!”, ori îmi creste instant tensiunea și îmi vine să izbucnesc mai rău decât o oală sub presiune și să arunc cu vreun obiect contondent spre persoana care o adresează.

Așa că, pentru liniștea și pacea mea sufletească și întru evitarea potențialelor conflicte, de ceva vreme practic ceea ce se numește în engleză „meal planning”. Mai pe românește, planificarea meniului sau meniul zilei.

Copii

Dialoguri la ceas de seară #5

Scurt preambul explicativ: fiul nostru, copilul, mai are la această venerabilă vârstă… “accidente”. Sau, pe românește, se cacă pe dânsul.

Acum ceva vreme a solicitat să primească o mașinuță specială pentru baie. Întrucât am decis că are oricum mult prea multe jucării, i-am explicat că momentan nu va primi, dar că taică-său și cu mine ne vom gândi la o variantă în care ar putea primi totuși respectiva mașinuță.

Alandala

Diverse tehnice și administrative

După cum probabil ați observat (sau mă rog, așa sper eu :)), ieri blogul a mers mai cu sughițuri, așa. Iar motivul este că, începând de ieri, l-am mutat în casă nouă, respectiv de pe un domeniu .com pe unul .ro.

Practic, până ieri am stat în chirie, de ieri sunt proprietar de garsonieră cu acte-n regulă. Norocul meu că nu trebuie să plătesc 30 de ani rate pentru garsoniera asta.

Vechea adresă iuliacraciun.com ar mai trebui să fie funcțională o perioadă – teoretic ar trebui chiar să funcționeze o redirecționare, astfel încât dacă accesați iuliacraciun.com să ajungeți aici – pe iuliacraciun.ro.

Gânduri

Duminica în familie – așteptări vs realitate

Minunat, vă zic. Pentru că tot ce-ți poți dori într-o duminică dimineața, când ești cu mucii până la brâu, când mai mult tușești decât să scoți din tine cuvinte articulate și când simți că nu mai ai creier în cap, ci cel mult un fel de masă gelatinoasă, care oricum amenință să ți se scurgă la vale pe nări la următoarea tură de suflat nasul, e un copil țâfnos.

Alandala

Aventuri la birou

Am intrat în sala unde urma să aibă loc prezentarea, am zis cine sunt și ce caut acolo. Mi-a înmânat cineva un microfon și apoi am așteptat să mi se facă cunoștință cu personajul care urma să țină cuvântarea și ale cărui vorbe nemțești trebuia eu să le redau în română, întru înțelegere de către publicul prezent la eveniment. Ei, aș! N-ai să vezi. M-au lăsat cu microfonul în mână și și-au văzut de ale lor.

Alandala

Recrutarea în epoca internetului

Fiți atenți aici. Eu am cont de LinkedIn. Mi l-am făcut acum ceva ani, după ce mă lansasem în aventura freelancingului, citind în stânga și-n dreapta la colegi de breaslă cât de util le-a fost și cum i-au descoperit diverși clienți pe ei pe LinkedIn.

Așa că am zis mna, n-oi fi io mai fraieră, hai pe LinkedIn. M-am documentat frumușel, am citit pe ici pe colo cum ar trebui să arate profilul unui profesionist freelancer pe această minunată rețea și m-am pus pe treabă. Mi-am creat frumușel profilul, am inclus informațiile relevante, am început să „socializez” cu alții, mai cunoscuți sau mai puțin cunoscuți.

Rezultatul acestor eforturi a fost următorul:

– clienți noi obținuți prin LinkedIn – zero, până acum

– tentative de agațamente prin LinkedIn – vreo 10

– oferte de joburi – nenumărate

Gânduri

Voi vă cunoașteți vecinii?

Îi citeam acum câteva seri copilului dintr-o carte în care familia urma să plece în vacanță și unul dintre copii își făcea griji legate de animalele de companie ale familiei, mai exact de cine va avea grijă de ele cât sunt ei plecați. Iar mama îi spune că va veni o vecină să aibă grijă (în poveste era vorba despre niște pești și o pisică).

Și mi-a venit în cap fix întrebarea din titlu – câți dintre noi ne mai cunoaștem astăzi vecinii? Impresia mea (și vă rog să mă corectați dacă greșesc) e că astăzi relațiile cu vecinii sunt departe de cum erau, de exemplu, când eram eu copil (anii 80-90).

Eu mi-am petrecut cea mai mare parte a copilăriei în casa bunicilor. Care se află pe o stradă mică și liniștită. Era genul de stradă unde lumea nu încuia niciodată porțile sau ușile. Între timp, lucrurile s-au schimbat, pentru că a avut loc inclusiv o spargere, chiar la vecinii de lângă ai mei (care între timp locuiesc și ei pe aceeași stradă pe care am copilărit eu). Iar vecinii nu mai sunt demult aceeași.

Alandala

M-am îmbătrânit și m-am ciudat

Asta e vorba lui tata. Dar nu o face mai puțin adevărată. Dar să vă zic de unde am ajuns la concluzia asta.

Pentru cine nu știe, eu sunt mai ciudată, așa. Și asta se traduce prin multe chestii, dar acum vorbim despre una în particular. Și anume despre faptul că nu am laptop, ci desktop. Dada, calculator d-ăla fix de stă pe loc și nu-l poți lua cu tine decât dacă-l îndeși într-o valiză.

De fapt, mint. Am și un laptop. Numai că zace nefolosit de câțiva ani, de când am revenit la desktop. Dar zilele trecute m-a pocnit așa o idee în cap, că poate n-ar fi rău să repun și laptopul ăla în funcțiune. Și atunci am avut așa, un fel de revelație.

Copii

4 ani și jumătate

În poza care ilustrează articolul de față, câinele din imagine, Fred pe numele lui, avea în jur de 8 luni. Iar burta mea avea 8 luni jumate. Poza e făcută la Alba Iulia, în 29 iulie 2018. Fix două săptămâni mai târziu îl evacuam pe fi-miu din garsoniera lui confortabilă. Dar în ziua aia eram la expoziție cu câinii și-mi alergam burta prin ring de-mi sfârâiau călcâiele. Asta așa, în caz că mă mai întreb vreodată de ce-i așa zbuciumat copilul ăsta.

Câini

Dialoguri la ceas de seară #4

Mă foiesc prin bucătărie, pun vase curate la loc, vase murdare la spălat, d-astea…

Copilul mi se împleticește printre picioare cu diverse probleme urgente și foarte urgente, în timp ce organismul lui face niște mișcări care-mi amintesc în mod bizar de Michael Jackson.

Cărți

Ce-am mai citit

Dacă tot sunt fiartă pă lectură zilele astea, am zis să împărtășesc cu voi cărțile pe care le-am dat gata în ultimele zile, poate găsiți ceva ce n-ați citit încă și v-ar face cu ochiul. Vedem, dacă reușesc, poate fac din asta chiar o rubrică periodică.

Încep prin a spune din capul locului că nu veți găsi aici recenzii de carte. Nu mă pricep la asta, nu e genul de text pe care să mă simt confortabil scriindu-l și cred că există mulți oameni infinit mai pricepuți la asta decât mine, așa că îi las pe ei să se ocupe de recenzii.

Ce veți găsi însă sunt niște impresii, extrem de subiective și personale, despre cărțile pe care le-am citit. Mai fac aici o scurtă paranteză, ca un fel de completare la articolul de ieri. Am uneori pauze lungi de citit. Am săptămâni, uneori chiar și luni în șir în care nu mă ating de nici o carte. Cât a fost fi-miu bebe mic, cred că am avut și mai bine de-un an când n-am citit nimic mai lung decât instrucțiunile de preparare de la laptele praf.

Pauzele astea au, de obicei, două explicații. Prima e că, de multe ori, mi-e teamă. Mi-e teamă să mă apuc să citesc pentru că știu că o să m-apuce strechea aia mare și n-o să mă mai pot opri. Și asta mai ales când celelalte lucruri pe care le am de făcut sunt extreeeeeem de plicticoase sau anoste (nu că spălatul rufelor ar putea fi vreodată ceva palpitant…).

A doua e că, de la fel de multe ori, pur și simplu n-am chef. Nu am chef să îmi pun mintea la contribuție, să îmi supun neuronii efortului pe care îl cere lectura, ci simt că trebuie să îmi las sinapsele să zburde pe plaiurile conținutului… nesolicitant de gândire, să-i zicem. Pe românește, în loc să citesc o carte, frec internetul, mă zgâiesc la toate prostiile posibile și imposibile pe iubtub (am mai zis că îmi place să înving procrastinarea uitându-mă la videoclipuri despre productivitate, nu?), pe scurt, fac orice alte activități cât mai puțin solicitante de gândire decât cititul.

Mbooon. Și acum, că am trecut de această introducere gargantuească, să purcedem să vorbim despre cărți. O să le iau pe rând, în ordinea în care le-am citit.