Eu sunt 70072

M-a pus Aghiuță…ăăă, pardon, Vasilescu, să-mi instalez și eu Voxa.

Unde prin „m-a pus” nu se va înțelege că m-a obligat (probabil nici nu va afla vreodată că mi-am instalat-o, decât dacă citește textul ăsta), ci că a scris despre aplicație și a dat cod promo. Iar micul zgârie-brânză din mine nu s-a putut abține când a văzut așa pleașcă.

Îmi mai instalasem aplicația acum ceva vreme, nu mai știu exact unde am citit de ea, foarte posibil la Mara, dar la momentul respectiv nu i-am acordat prea mult timp, așadar nu m-a convins și am dezinstalat-o destul de rapid.

Cumva am avut mereu impresia că nu pot neam să ascult cărți. Nu, nene, mie îmi trebuie hârtia în mână, mirosul de tipar, alea, alea, știți ce zic.

Singurul compromis pe care l-am făcut la capitolul lectură a fost Kindle. Firește că nu e același lucru cu o carte tipărită, dar nu am cum să-i contest avantajele.

Să revin însă la Voxa. Am instalat, am făcut cont, m-am apucat să „frunzăresc”.

Inițial nu păream să găsesc nimic pe gustul meu, dar apoi am zis hai să caut o carte pe care o am deja de ceva vreme în bibliotecă și nu m-am urnit să pun mâna pe ea. Că ascultatul îl pot face în paralel cu altceva, pe când cititul fizic, implică să stau în cur și să nu mă mișc.

Așa că, stând eu în fund la birou, cu telefonul în mână, arunc o privire înspre biblioteca din dreapta mea. Acolo e cazat cel mai recent teanc de cărți care își așteaptă rândul.

Prima din teanc – fix cea din titlu. Pun deștu’ pe lupa de căutare din aplicație, ce să vezi, găsesc.

Dau play. Și de acolo s-a dus totul dracului. Băi, a fost crunt, vă spun cu mâna pe inimă. Am mai citit o grămadă de cărți pe tema Holocaustului, dar nici una nu m-a dărâmat ca asta.

Am rezistat până la capitolul 4, după care am închis aplicația și am pus mâna pe cartea fizică. Pur și simplu nu am mai putut să ascult. Dar trebuia să aflu cum se termină.

Nu știu exact cum să explic de ce m-a afectat atât de tare. Dar pot să încerc. Cred că are legătură cu faptul că, atunci când citești, îți auzi să zicem propria voce în cap, parcurgând textul.

Însă în cazul ăsta, auzi o altă voce în capul tău. Iar cuvintele pe care le rostea vocea aia mi se împlântau în suflet și în minte ca niște cuțite.

Probabil a fost un cumul de factori – pe de o parte, ceea ce am spus mai sus. Pe de alta, faptul că cartea este scrisă la persoana I, iar narată de o voce pe care o auzeam în cap, alta decât a mea, părea cu atât mai reală, mai palpabilă. Și iar pe de alta, probabil nu a ajutat nici filmulețul pe care abia ce îl vizionasem cu o seară înainte.

Nu știu, pur și simplu felul în care cuvintele alea curgeau din căști în mintea mea am simțit că mă dărâmă și mă sfărâmă în mii de bucățele.

Și nu vă imaginați că e vreo lectură de excepție (nici măcar nu am reținut cine e naratoarea, îmi cer scuze), vreo interpretare specială, ceva. Nu este. Dar cumva, fiecare cuvânt mi se scurgea în suflet ca o picătură de metal topit, încins.

Poate că totul are legătură și cu faptul că lucrurile sunt expuse într-un mod firesc, direct, exact așa cum le vede un copil. Iar modul ăla absolut frapant și factual în care vorbește despre toate ororile alea… ei bine, îmi e perfect cunoscut. Pentru că îl văd și îl aud zi de zi la fi-miu.

Copiii au un fel absolut aparte de a spune pur și simplu lucrurilor pe nume, un fel pe care noi, adulții, l-am pierdut undeva pe drum, obișnuinud-ne mereu să ne punem frâu limbii și lacăt la gură, să filtrăm totul, să nu spunem ceva ce „nu se cuvine” sau ce poate șoca, ului.

Copiii nu au filtrele astea. Iar felul în care fetița din carte povestește, cumva cu o seninătate resemnată, despre mizerie, boală, durere, moarte, chinuri… și toate astea picurate în urechile mele cuvânt cu cuvânt… a fost o experiență complet nouă pentru mine.

Am ales, așa cum v-am spus, să termin cartea în format fizic. Vă spun pe scurt, în cazul în care vreți să știți cam despre ce e vorba: Luba (citit Liuba) este o fetiță din Belarus, care ajunge la Auschwitz împreună cu mama, bunicii și fratele adoptiv.

Când intră în lagăr are în jur de trei ani, când iese, în jur de 5, parcă. Și pe lângă faptul că ajunge în acel loc al răului, se numără și printre copiii pe care face experimente doctorul Mengele.

Iar în carte povestește zilele petrecute acolo, așa cum spuneam mai sus, zugrăvite în cele mai simple și directe cuvinte. Povestea include la final și ceea ce se întâmplă după eliberare – și acolo, altă tragedie, dar la altă scară.

Deși e o lectură îngrozitor de dureroasă, vă recomand să o parcurgeți. Cartea în sine nu are decât vreo 150 de pagini, iar pe Voxa are 3 ore și 56 de minute. Dar vă zic sincer, experiența ascultării pentru mine a fost cumplită.

Dacă ați citit-o, cum vi s-a părut? Dacă nu, ați avea curaj să vă apucați de ea?

PS: dacă interesează pe cineva, revin cu un scurt review pentru Voxa după ce o mai folosesc o bucată. Dar până acum, pare promițătoare treaba.