Fifi 🖤 01.11.2008 – 10.11.2023 🖤

S-a dus și Fif, să fie lângă Otto.

Știu că nu am povestit pe aici despre ea, dar Fifi a fost primul meu cățel. Primul cățel al meu și numai al meu.

Am tot avut diverși căței prin curte, în copilărie, dar ei erau cățeii familiei, iar eu eram oricum prea mică să înțeleg mare lucru din ei.

Dar Fif a fost primul cățel pe care l-am luat eu, conștient, voit, ca să fie al meu și să am grijă de el.

Pe vremea aia aveam cunoștințe despre chinologie cam câte am azi despre fisiunea la rece, așa că am făcut și eu ce face orice idiot care vrea „câine de rasă” – am luat-o de la o tanti căreia îi fătase cățeaua în bucătărie, într-o cutie de carton.

În teorie, Fif ar fi trebuit să fie rasa Cocker Spaniel. În practică, a fost rasa Fif, unică și irepetabilă.

Cu ea a început cu adevărat iubirea mea pentru câini. Am încercat din răsputeri să fac lucrurile cât de bine am putut, m-am documentat, am citit, m-am înscris pe toate forumurile de căței posibile și imposibile.

Pentru că da, pe vremea aia nu numai că existau forumurile, ci ele erau cam unica sursă de informare cât de cât credibilă. Dacă aveai, bineînțeles, un dram de filtru rațional.

Fife a fost primul cățel pe care l-am dresat. Așa cum m-am priceput, din informații culese de ici și colo. Cu ea am văzut pentru prima dată ce înseamnă să lucrezi cu un cățel, să încerci să vorbești pe limba lui și să îl faci să înțeleagă ce vrei de la el. Iar el chiar să facă lucrurile alea.

De la Fif am învățat pentru prima dată cu adevărat ce înseamnă iubirea necondiționată a unui cățel. Am trecut cu ea prin mutări, prin despărțiri și începuturi noi, a venit cu mine peste tot pe unde am putut să o iau cu mine.

Nu am vorbit despre ea pe aici pentru că m-a măcinat și încă mă macină o umbră de vinovăție față de ea. Oarecum, simt că am abandonat-o, deși nu a fost așa.

Acum 4 ani, cățelul părinților mei a murit într-un mod groaznic și despre care nu vreau să vorbesc. Fif avea deja 11 ani și, pentru că tata suferea mult după pierderea cățelului lor, am decis să o las să locuiască cu ei.

Fif i-a iubit enorm pe ai mei, a rămas de multe ori „în gazdă” la ei atunci când eu trebuia să plec în locuri în care nu o puteam lua cu mine. Iar pe tata îl adora, pur și simplu. Pe de o parte pentru că o răsfăța fără nici un fel de limite, pe de alta pur și simplu pentru că așa era ea – un ghem de iubire.

Și deși știu că a fost cât se poate de fericită în anii petrecuți la ei și știu că a fost o alegere bună, atât pentru ea, cât și pentru ei, o parte din mine o să se simtă mereu vinovată pentru că am făcut alegerea asta.

Fif adora mâncarea. Nu conta ce sau cât, unde era mâncare, era și Fif. Iar dacă nu primea, avea bunul obicei de a se servi singură.

Așa se face că, printre altele, s-a servit cu următoarele:

🍯 Un borcan întreg de Nutella. Pe care da, și l-a desfăcut singură, pentru că știa să deschidă capace cu filet. Nu vreți să știți cum a fost când a început Nutella aia să iasă înapoi afară, pe toate părțile…

🍫 Altă dată a șutit și a mâncat o ciocolată Milka întreagă. Pe vremea când marmota încă mai învelea ciocolata în staniol. A căcat cățeaua mea cu sclipici o săptămână întreagă.

🧆 Mi-a șutit odată chiftelele calde din rucsac. Tocmai plecasem de la bunică-mea, cu o punguță plină ochi cu chifteluțe calde. Prevăzătoare, am pus punguța în buzunarul exterior de la rucsac, închis cu fermoar. Greșeala mea a fost că, pe drum spre casă, m-am oprit la un chioșc să îmi cumpăr țigări, lăsând în aceeași incintă (adică în mașină), cățeaua și chiftelele. Când m-am întors, punga era goală și cățeaua râgâia mulțumită pe bancheta din spate.

🍲 L-a convins chiar și pe Otto să facă mârșăvii, deși Otto nu furase până atunci în viața lui nimic. A fost de altfel prima și ultima dată. Au conspirat și au halit împreună o ditamai tava de somon umplut cu sparanghel, alături de o oală de piure. Pe care, în naivitatea mea, le lăsasem la răcit pe plită.

🥪 I-a șutit unei prietene sandvișul din mână, la propriu. Stătea fata pe un scaun în bucătărie, luase o mușcătură din sandviș și ținea mâna pe genunchi. N-a fost nevoie decât de o fracțiune de secundă pentru ca sandvișul să se teleporteze practic din mâna ei în botul lui Fif.

🍖 Alor mei le fura frecvent mâncarea din farfurie, pentru că, în toți anii cât a stat la ei, nu au reușit să se învețe minte și să evite combinația mâncare la îndebot + câine nesupravegheat în aceeași încăpere. Deși, uneori îi suspectez că se mai și prefăceau că nu văd…

Era să o pierdem de mai multe ori. Odată am lăsat-o cu ai mei într-un week-end și cumva, nu știu cum, le-a scăpat din lesă și a dispărut. A apărut câteva ore mai târziu, cel mai probabil lovită de o mașină. dar vie.

A făcut apoi piometru (infecție uterină). Și atunci am crezut că o pierdem, dar nu s-a lăsat. După operație, veterinarul ne-a dat instrucțiuni clare că nu are voie să facă mișcări bruște și, mai ales, nu are voie să sară de și pe mobilă. Mai are vreun rost să spun că ne-am trezit cu ea în pat în miez de noapte?

Cât timp a fost la noi, a fost cel mai cuminte cățel posibil. Dacă noi dormeam până la 10, până atunci dormea și ea. După ce a ajuns la ai mei, cred că a decis că i-a ajuns atâta militărie și că ar fi cazul să-i mai educe și ea pe alții, nu numai alții pe ea.

Așa că făcea cu ai mei fix ce-o tăia capul – dacă la 5 dimineața se trezea și se plictisea, îi sâcâia pe ăștia până când se trezeau, să îi țină companie. Bine, tata, că mama bombănea, o amenința că o face mănuși și se întorcea pe partea ailaltă.

Odată, pe vremea când lucram la corporație, m-a sunat vecinul de alături să îmi spună că de la mine de sub ușă iese apă.

Pentru că corporație, nu aveam cum să plec așa, tam-nisam în miezul zilei, așa că l-am sunat pe bunicul meu, care l-a luat cu el pe un nepot de-al lui (care se pricepea și la instalații, printre altele) și s-au dus până la mine să vadă care-i baiul.

Au descoperit rapid că problema venea din bucătărie, au oprit apa și când au vrut să mai facă un pas în plus, s-au trezit cu cățeaua Fif care le prezenta toată dantura din dotare și care i-a mânat, mârâind cu ferocitate, până în sufragerie, pe canapea.

Unde i-am găsit eu vreo oră mai târziu, când am ajuns acasă, șezând cuminței și neîndrăznind să miște, cu cățeaua stând în pragul ușii și supraveghindu-le îndeaproape fiecare respirație.

Am reușit s-o învăț pe Fif toate prostiile posibile, știa să facă pe mortul, să facă sluji, să dea lăbuța, să meargă târâș… un singur lucru n-am reușit veci pururi – să o învăț să meargă la pas în lesă.

Când îi puneam lesa, oricât m-am străduit eu, ba chiar și mult mai priceputul Fritz, trăgea din răsputeri în toate direcțiile în care avea ea chef să meargă. Oricât i-ar fi plăcut mâncarea și recompensele, se pare că dorința de-a face ce-o tăia pe ea capul la plimbări îi plăceau mai mult.

Fif a mers ultima dată în Postăvaru anul trecut, la respectabila vârstă de 14 ani. A urcat cu noi la Mălăiești, a fost în Grecia, în Croația, dar și în Vamă și-n 2 Mai.

Vreau să cred că a avut o viață frumoasă în familia noastră și știu cu siguranță că, deși era doar o mână de cățel, ne-a iubit pe toți cu o inimă demnă de cel mai uriaș ciobănesc din lume.

Acum s-a dus lângă Otto, lângă Flaps și Benny, lângă Derrick, Lucza și Pankita, lângă Maya, Igu și Anja și lângă Akira, să le spună cât de dor ne e de ei.

Pa, urecheato! 🌈