Îngerașul păzitor

Sâmbăta e ziua în care copilul merge la bunici. Mai exact, la părinții mei. Am mai povestit și cu altă ocazie despre ai mei și despre diversele lor… să le zicem mici particularități. Una dintre acestea fiind faptul că tata pierde frevcent lucruri (de cele mai multe ori valoroase, precum portofel, telefon, schiuri…), iar pe mama o apucă toate pandaliile când se întâmplă asta.

E însă la fel de adevărat și faptul că în 99,9% din cazuri, tata recuperează obiectele pierdute fără pagube, prin diverse concursuri de împrejurări. Chestie care o exasperează și mai tare pe maică-mea, pentru că pur și simplu nu înțelege cum poate să aibă un singur om atâta baftă.

Noi am tot încercat să îi explicăm că nu e nici pe departe vorba de baftă, ci despre faptul că sigur-sigur-sigur tata are o hoardă de îngerași păzitori care umblă permanent după el, având grijă de integritatea lui fizică și de bunurile din dotare.

Și bieții îngerași, la final de zi, când în sfârșit omul nostru merge la culcare, sunt mai leșinați, asudați și ciufuliți decât niște ocnași duși la spart piatră în miez de august canicular.

Dar să revenim la ziua de sâmbătă. Asta de tocmai trecu. Am predat copilul alor mei și m-am dus acasă să-mi văd de treabă. Ai mei au luat copilul și, evident, ce altceva să facă cu el într-o zi de iarnă, l-au dus la săniuș. Unde s-au amuzat cu toții grozav, distracție și voie bună, minunăție, ce mai!

Însă, odată întorși acasă, s-a constatat că de la inventar cam lipsea un lucru. Nu, nu copilul, ci telefonul lui tata. În primul moment, nu a intrat nimeni în panică, pentru că simplul fapt că nu se știe unde este telefonul nu mai e demult de natură să provoace îngrijorări.

Și asta pentru că, în majoritatea cazurilor, telefonul apare într-un final pe undeva. În cămară, în dulapul cu mănuși, în curte, uitat pe vreo margine de zid, pe raftul cu detergenți din baie… mă rog, înțelegeți voi.

Ei, dar în ziua aia, cumva plutea în casă un presentiment neplăcut. Pentru că nici după investigații minuțioase și nenumărate apeluri către numărul de telefon al tatei, obiectul nu se lăsa găsit. Așa că s-a tras singura concluzie logică posibilă: telefonul s-a pierdut.

Pe maică-mea deja o apucaseră nervii, însă tata, imperturbabil, și-a tras geaca pe el și a zis că se duce să îl caute. Și dus a fost. A refăcut cu pași mărunți tot traseul de acasă până la derdelușul unde dăduseră copilul cu sania și, cum altfel, îngropat pe mai mult de trei sferturi în zăpadă ședea cumințel telefonul. Pe care tata l-a recuperat și s-a dus acasă.

Bineînțeles, mama a ținut neapărat să mă sune imediat și să îmi raporteze „ce a mai creat Marse” (Marse e tata), pe de o parte pufnind nemulțumită de cât de împrăștiat și neatent poate fi omul ăsta, pe de altă parte, amuzată până la cer de faptul că iată, îngerașii își făcuseră iarăși treaba cu brio. Karma însă nu dormea, după cum avea să se dovedească nu mai târziu de seara aceleiași zile. Doar moțăia un pic.

A venit și seara zilei de sâmbătă și, pentru că afară ningea deja de ceva ore cu năbădăi și eram aproape 100% siguri că drumul spre sătucul nostru nu fusese deszăpezit, am stabilit să aducă ai mei copilul până în parcare la megaimajul din comună, de unde urma să îl preluăm noi, ca să nu îi punem pe ei să circule prin beznă și viscol.

Ne-am dus, ne-am întâlnit cu ei, am preluat copilul, am semnat procesele verbale de predare-primire și ne-am văzut fiecare de drumul lui. Adică ei s-au dus la ei acasă, noi la noi acasă. Unde, odată ajunși, s-au efectuat procedurile de nanificare a copilului și s-a procedat în continuare la ce mai era de făcut.

Dar n-am apucat bine să încep ce treabă oi fi vrut eu să încep, că-mi sună telefonul. Maică-mea. Cam cu jumate de gură așa, s-a apucat să îmi relateze că a cam făcut și ea o nefăcută. Mai exact, își cam pierduse cheile de la casă.

Undeva între momentul în care încuiase poarta și plecaseră cu copilul de acasă și momentul în care au ajuns din nou în fața porții, cheile executaseră o manevră demnă de Houdini și se făcuseră nevăzute. Iar ai mei se treziseră în fața unei porți bine ferecate, în mijlocul unui viscol.

Se pare însă că unul dintre îngerașii din plutonul de îngerași ai lui tata decisese în ziua aia că el își bagă picioarele, că nu mai poate să muncească atâta, că o să ajungă sigur la burnout, așa că a depus cerere de transfer rapid din motive de sănătate și a solicitat să fie mutat la mama.

Că s-a gândit el că ea e femeie atentă, prevăzătoare și organizată și o să huzurească în serviciu făcând de pază la ea. Na, țeapă îngerașule, că acu, pe viscolul ăsta, ai de treabă.

Iar îngerașul, dondănind nemulțumit, s-a pus pe treabă, că ce era să mai și facă? Faza a fosta așa: au încărcat ai mei în mașină copil, jucării, bagaje, caserole cu supă (pentru că nu, mama nu concepe să vină la noi fără să ne aducă măcar o caserolă cu supă, „că și așa am gătit cât pentru o armată, măi mamă!”) și ce alte acareturi mai erau.

Dar când să plece, fiul meu a mai dorit un biscuite sau o banană sau o altă coacăză de gen, așa că bunică-sa, de teamă să nu moară odorul de foame pe parcursul celor 18 kilometri până acasă, a fugit iute înapoi în casă și a produs hrană pentru nepoțel. Când să iasă din curte și să încuie poarta, a văzut că nu prea are cum, pentru că în broască, pe interior, erau cheile lui tata.

Pe care le-a scos, a stat preț de o clipă cu ele în mână, șovăind (evident, căpitanul OCD striga la ea să facă bine să le ducă în casă, la locul lor), după care a decis că nu se mai întoarce totuși încă o dată din drum, așa că le-a lăsat în curte, agățate de cârligul cu lesa câinelui.

Iar ăsta, dragii babei, a fost prima sarcină bifată cu brio de îngeraș, Pentru că numai și numai datorită acestui fapt, ai mei nu au rămas în fața porții, în miez de viscol, ci tata a sărit gardul, a recuperat cheile de unde le lăsase mama și a putut să îi descuie poarta și au putut apoi să intre amândoi înapoi în casă.

Așa, după cum spuneam, mama mi-a raportat așadar toate astea, după care mi-a spus că e relativ convinsă că a pierdut cheile în parcare la mega. Că pe la ei prin fața porții căutaseră temeinic și nu era nici urmă de ele.

Dar suspecta că, atunci când s-a urcat în mașină, în loc să le bage în buzunar, le-a băgat cam pe lângă. Și, probabil, când s-a dat jos din mașină în parcare, au căzut pe jos. Karma se trezise, evident, din moțăială și acu îi ardea de glume proaste.

După ce termin de vorbit la telefon cu mama, Fritz mă întreabă: „Auzi, da de ce nu postezi pe fb, pe grupul comunei? Poate a găsit careva cheile!” Îmi dau o palmă virtuală peste frunte și mă apuc să compun postarea.

Îi mai cer maică-mii niște detalii – câte chei, ce culori, ce breloc și așa mai departe (două, metalice, una mai mare, una mai mică, un breloc metalic similar cu o potcoavă) și scriu de zor. Trimit postarea, pleacă spre aprobare.

Când se reîncarcă pagina grupului, îmi pică sub ochi o postare recentă, o poză, cu o mână care ținea un set de chei, două, metalice, una mai mare, una mai mică, un breloc metalic similar cu o potcoavă, și cu textul: „Găsit set de chei în parcare la megaimaj, predat la magazin”.

Undeva, un îngeraș zgribulit, cu o mină de mizantrop, bombăne ziua asta afurisită și pe sine însuși, cu tot cu ideile lui tâmpite. Că doar se știe, așa se întâmplă când crezi că scapi de Marse, dai de… nevastă-sa.