idei și păreri în limita stocului disponibil
În primul rând, doresc să precizez din capul locului, dacă mai exista pe undeva vreo urmă de dubiu, că mă senilizez clar și indiscutabil.
Așa că sunt șanse mari să ajung chiar eu însămi la un moment dat subiectul unui astfel de articol. Asta dacă o mai citi careva slove scrise până atunci. Om vedea.
… abilitatea unor oameni, în special a părinților, de a te suna, nu apuci să le răspunzi, că mna, poate tocmai faci un shushu sau te scobești prin casă după telefon sau, în fine, motive.
Iar atunci când suni înapoi, literalmente 10 secunde mai târziu, nu îți mai răspund.
Gândiți-vă foarte bine înainte de a citi restul acestui text, pentru că s-ar putea să vă dezvăluie lucruri care e posibil să vă șocheze și să vă schimbe complet părerea nemaipomenită pe care v-ați făcut-o până acum despre mine (îhî, mi-au cam murit lăudătorii, și cum e așa odios de frig și urât afară, am simțit așa, o nevoie bruscă, de a mă bate singură pe umăr).
Revenind. Am să vă fac niște confesiuni, că simt că dacă nu spun cuiva ce am pe suflet o să și pocnesc. Mbine, s-ar putea ca senzația asta de pocnit s-o am și de la cele 2 felii de pâine cu vinete pe care tocmai le-am îndopat. Dar aleg să cred că e de la suflet.
Sâmbăta e ziua în care copilul merge la bunici. Mai exact, la părinții mei. Am mai povestit și cu altă ocazie despre ai mei și despre diversele lor… să le zicem mici particularități. Una dintre acestea fiind faptul că tata pierde frevcent lucruri (de cele mai multe ori valoroase, precum portofel, telefon, schiuri…), iar pe mama o apucă toate pandaliile când se întâmplă asta.
E însă la fel de adevărat și faptul că în 99,9% din cazuri, tata recuperează obiectele pierdute fără pagube, prin diverse concursuri de împrejurări. Chestie care o exasperează și mai tare pe maică-mea, pentru că pur și simplu nu înțelege cum poate să aibă un singur om atâta baftă.
Iulia