IuliaCred că e clar că azi n-am o dispoziție prea veselă sau optimistă. Aia e, n-au cum să fie toate zilele numai norișori pufoși și pârțuri de unicorni. Așadar, nu vă așteptați să vă aducă nici textul ăsta prea multe zâmbete pe buze, că nu e cazul.
Evenimente recente mi-au readus în atenția neuronilor și sinapselor o poveste pe care, în mintea mea, o încheiasem acum mulți ani de zile. Dar uneori se întâmplă viața și poveștile din trecut se întorc, vrem, nu vrem.
Despre ce e vorba. Eu am avut timp de mulți ani o prietenă. Sau, mă rog, așa am interpretat eu relația noastră, drept una de prietenie. Viața avea să-mi dovedească însă că sentimentul ăsta era destul de unilateral.
Dar să nu sărim etape. Ne-am cunoscut în clasa întâi și relația noastră a devenit una tot mai strânsă de-a lungul anilor. Am fost colege de clasă timp de 12 ani. Odată cu terminarea liceului, drumurile noastre s-au despărțit, cel puțin din punct de vedere geografic.
Eu am plecat la București la facultate, ea a rămas la Brașov. Apoi, prin anul II sau III, nu mai țin minte exact, a plecat în Anglia la studii.
Am continuat să ținem legătura și să ne vedem de câte ori am avut ocazia. După facultate a revenit în România și, la un moment dat, și-a găsit un job în București. Pentru că eu locuiam deja acolo și aveam un apartament, ni s-a părut amândurora firesc să vină să locuiască la mine.
După o vreme, a început o relație cu un tip (cu care s-a și căsătorit de altfel, ulterior) și s-a mutat cu el. Între timp, și sora ei și-a găsit un job în București și am făcut switch-ul – a plecat o soră din apartamentul meu și a venit alta.
Una peste alta, mulți ani de-a rândul am fost precum boabele într-o păstaie. Am trecut împreună prin toate trăsnăile posibile ale adolescenței și tinereții, am suferit din dragoste, am râs și am plâns una pe umărul celeilalte.
În timp, ușor, ușor, relația noastră a început să se răcească. Ea se căsătorise și începuse să aibă alt cerc de prieteni și alte preocupări, eu mi-am văzut de ale mele. Mai țineam legătura, dar era clar că între noi lucrurile se răciseră.
În sufletul meu însă, ruptura s-a produs definitiv în două momente: primul a fost cel care mi s-a părut și cel mai urât. Al doilea nu a făcut decât să îmi confirme ceea ce dezvăluise primul.
Iar primul a fost ăsta: când au decis să se căsătorească, viitorul ei soț și fosta mea prietenă au decis să îi întrebe pe părinții mei dacă vor să le fie nași. Bineînțeles, ai mei au acceptat cu bucurie, era parte din familie, crescusem împreună, ne cunoșteam de atâția ani.
A urmat o perioadă de „curtare” intensă. În sensul în care aproape că nu trecea week-end în care viitorii tineri căsătoriți să vină la Brașov și să nu treacă pe la ai mei, să le ducă o floare, o sticlă de vin, o atenție, o măslină. Deși nu le ceruse nimeni așa ceva. Dar mna, ai mei au luat-o ca pe începutul unei relații care avea să dureze o viață.
Că doar așa se spune, că nașii devin părinți spirituali, nu? Iar ai mei mai aveau niște rânduri de fini cu care aveau relații foarte frumoase și apropiate. Așa cum e și normal, credeam eu, în naivitatea mea.
Ei bine, da, dar nu. Pentru că, ce să vezi, după nuntă, lucrurile s-au schimbat absolut radical. Vizitele, zâmbetele și simpatiile au dispărut aproape complet. Nici măcar telefoane de complezență, de zile de naștere ori sărbători n-au mai existat. Făcând abstracție de faptul că proaspăta mireasă are același nume de sfântă cu mama. Deci să zicem că ziua de naștere a cuiva o mai poți uita (chiar dacă cunoști omul ăla de 20 și ceva de ani…), dar ziua de nume – aceeași cu a ta – mai greuț, zic eu.
Well, se pare că se mai uită și detalii din astea… Iar în lunile și anii care au urmat, rarele ocazii în care ai mei mai primeau vreun telefon de la finii lor erau cele în care aceștia din urmă tocmai se pregăteau să plece sau se aflau în mijlocul vreunei vacanțe. Pe filmul „Ce mai faceți, totul bine? Da, nici la noi nimic deosebit, tocmai plecăm în Thailanda”… totul spus cu aerul cu care ai fi comunicat că pleci până la Văscăuți, că mna, pentru tine Văscăuți ori Thailanda e cam tot p-acolo, nu e mare lucru.
Evident că m-a durut și m-a întristat comportamentul ăsta. Și pe ai mei la fel, mai ales pe mama, care, la fel ca mine, a ținut mult la ea în toți anii în care am fost apropiate.
Dar apoi a mai fost o altă chestie, care din punctul meu de vedere a șters cu buretele toată istoria noastră. Sau, mai bine zis, tot ce mai rămăsese neșters după atitudinea avută față de ai mei.
Iar chestia aia a fost faptul că distinsa mea prietenă s-a apucat, la scurt timp după ce îl cunoscusem pe Fritz, să îl bârfească maică-mii pe la spatele meu. Sub masca unei pretinse îngrijorări pentru binele meu, în loc să îmi spună în față „grijile” pe care chipurile și le făcea pentru mine, a fugit la mama. Și s-a apucat să îi povestească ce om nasol e Fritz ăsta și cum ar trebui să fug de el mâncând pământul.
Asta, în contextul în care ea nu îl cunoștea decât din relatările altor cunoștințe comune. Și în contextul în care relația noastră era oricum abia la început, habar nu avea nici unul dintre noi dacă și cum va continua ea.
Ei bine, copii, ăla a fost momentul în care, așa cum ziceam, toți anii de „prietenie” au fost fix șterși precum apa de ploaie de pe un parbriz atunci când pornești ștergătoarele.
N-o să mint, să spun că nu m-a durut. Sigur că m-a durut. În filmele tinereții noastre, prietenia noastră nu s-ar fi destrămat niciodată. Am fi avut copii, pe care i-am fi crescut să fie, la rândul lor, prieteni apropiați, am fi trecut prin bune și rele și am fi ajuns două babe nebune, date cu ruj pe dinți, care se distrează împreună la 80 de ani așa cum au făcut-o și la 18.
Dar toate astea s-au dovedit a fi vorbe în vânt. Iar gândind cu mintea de acum, au fost multe semne de-a lungul anilor, care ar fi trebuit să îmi dea de gândit sau să mă facă să îmi pun întrebări cu privire la sinceritatea ei.
Dar n-am făcut-o. Poate din naivitate. Poate pentru că nu am vrut să deschid ochii. Poate pentru că m-am complăcut. Poate pentru că aveam nevoie de validare. Habar nu am. Și oricum, nu mai contează. Anii au trecut, fiecare dintre noi și-a văzut de viața ei și e bine așa.
Numai că, așa cum spuneam la început, uneori poveștile din trecut se întorc. În cazul meu, mă voi reîntâlni cu „povestea” mea anul acesta, la întâlnirea de… mmm, niște ani… de la terminarea liceului.
Și nu pot să mă abțin să nu mă întreb cum am să mă simt în momentul ăla? O să fiu indiferentă? O să fiu furioasă? Dezamăgită? Tristă? Toate la un loc? Nimic din toate astea?
Într-un fel poate că am greșit, că nu i-am spus niciodată în față toate lucrurile astea pe care le-am așternut astăzi aici. Și nu am făcut-o pur și simplu pentru că mi s-a părut inutil.
Pentru că mi s-a părut că unei persoane care se poartă atât de urât cu niște oameni care nu i-au greșit cu nimic, degeaba îi bați obrazul. Oricum nu-i va păsa. Oricum nu se va schimba. Oricum nu va înțelege cu ce a greșit.
Am preferat să rup relația ca pe un plasture – rapid și fără prea multă câcâială. Ca să pot merge mai departe. Ce rost ar fi avut o confruntare? Doar ca să îmi vărs oful? Că vreo diferență oricum nu ar fi făcut.
Și dacă, presupunând absurdul (și spun absurd pentru că o cunosc suficient de bine încât să știu că nu ar fi făcut asta niciodată), și-ar fi cerut scuze, pentru mine lucrurile nu s-ar fi schimbat. Ceva s-a rupt și nimic n-ar mai fi putut lipi acel ceva.
Deși am mai spus-o, sunt adeptul spusului lucrurilor în față, uneori chiar cred că sunt situații în care simpla verbalizare nu ajută la nimic. Poate greșesc.
Concluzie? N-am. Cred că doar am simțit nevoia să aștern rândurile astea așa, ca un bilanț a ceva ce a fost cândva. Iar acum, la final de text, cred că mi s-a lămurit ceva în cap. Nu, cel mai probabil n-o să fiu nici furioasă, nici tristă, nici bucuroasă, nici nimic altceva decât indiferentă atunci când ne vom afla din nou față în față după atâția ani. Asta e tot ce mi-a mai rămas: indiferența.
Am iertat? Da. Am uitat? Nu, dar nici nu-mi mai pasă.
Sursa foto: freepik.com
Am trecut și eu prin ceva asemănător. “Prietenă” din anul 1 de facultate, literalmente din prima zi, am abordat-o pe holul spitalului. Am trecut prin bune și rele, relații, despărțiri..am menținut relația și după terminarea facultății, când eu am rămas în Tg Mureș și a plecat la București. De-a lungul timpului am avut și câteva certuri, peste care am trecut căutându-i circumstanțe atenuante.. până la strike 3=out. Având o situație familială mai complicată și o personalitate mai ciudată (care s-a accentuat după ce a început specialitatea de psihiatrie) când ne mai certam pentru că înțelegea greșit ceea ce voiam eu să transmit, o lăsam așa și peste ceva timp își revenea. După prima ceartă mare n-am vorbit vreo 2 luni, iar după a doua vreun an. Ultima dată am vorbit face to face în iulie, când după o discuție în care am încercat să fac o glumă (proastă ce-i drept), la vreo oră după ce plecase de la mine, m-am trezit cu ditamai cârnatul de mesaj pe whatsapp în care mai pe scurt așa mă făcea o persoană toxică și mă jignea făcând referire la boala mea despre care cunoștea toate detaliile. Nu i-am răspuns nimic și am blocat-o. În eventualitatea în care o să mă întâlnesc cu ea prin București o să mă prefac că nu o cunosc. Ce să-i mai spun? Nu ar pricepe nimic. Să fie sănătoasă, eu nu vreau să mai am absolut nimic de a face cu ea.
Cea mai bună atitudine. Cu genul ăsta de oameni chiar nu merită să îți pierzi timpul.
Te imbratisez!
🤗
Cred ca dezamagirea descrie bine situatia. Sunt sigura ca se va comporta ca si cum nimic nu s-a intamplat.
Dezamăgirea a fost, a trecut de mult. Acum nu mai e altceva decât indiferență.
Și cred că ăsta e cel mai trist sentiment pe care îl putem avea pentru cineva la care am ținut cândva. Nimic.
Hai să fiu eu pe pozitiv. (La celălalt articol de azi am scris o tură, mai pe depri, așea, dar iar am apăsat pe oareșce și s-a dus naibii. Ducă-se învârtindu-se!)
Mdeci. Cred că fiecare dintre noi avem cel puțin o prietenie dintr-asta dusă pe pustii, din varii motive. După mulți, mulți ani pot să mă gândesc la prietenia respectivă ca la ceva care m-a rănit la un moment dat, dar din care am învățat despre mine chestii. Chestii care mă ajută și azi. Ca să fiu pe mindfullness și alea-alea grele, cred că am ales să mă gândesc doar la părțile bune și frumoase. @Ametist: dacă mai aveți ore disponibile, poate nu mi-ar strica o programare 😁
Oooo, da, categoric orice relație din asta ne învață ceva despre noi. Că e relație de prietenie sau romantică, în momentul în care se termină, ar trebui să ne ajute să tragem niște concluzii și să învățăm ceva.
Până la urmă, vorba aia, orice șut în fund e un pas înainte, nu? 😁
Adevăr ai grăit!
E drept că depinde și ce număr ne-a pălit în dos: 36-38 mai treacă-meargă, da’ un bocanc cinstit de la 44 în sus, na, acolo e cu cântec 😁
🤗🤗🤗
😂😂😂
@Simona Dombi-putem lua legătura prin intermediul Iuliei și stabilim ce și cum 🙂
@Ametist: Vă mulțumesc pentru disponibilitate! “Vă cunosc” din comentariile de pe blogul lui Mihai Vasilescu și de aici, cred că nu ne-ar strica uneori un sfat specializat la nici unul dintre noi. Dau eu de dvs. dacă se umple paharul ☺️
@Simona, dai o tzâpuritură pe oricare din datele de contact și vă pun în legătură dacă e 😊
Cred ca a-ți fost foarte diferite totdeauna. Ea nu s-a schimbat, doar ai început tu sa vezi. Păstrează distanța și atit. O fostă colegă, atit trebuie sa rămână.
Scuze pt “a-ți”.
Exact. Mi-a luat ceva să înțeleg că ea nu e așa cum o vedeam eu.
Viața merge înainte, din fericire ☺️
Hai ca mai scriu un raspuns serios si gata, promit ca nu mai fac. Oricum, primul era cu disclaimer, cu avertizare “Atentie, spoiler!” 😁
Prima problema pe care am avut-o cu non-atasamentul a fost ca am confundat notiunea cu nepasarea si am zis, da-o dracu’ de treaba, ce prostie e asta, suntem fiinte emotionale, sociale, chiar asa, sa nu ne pese de nimic?
Ideea e complet diferita. Relatiile sunt facute sa ne imbogateasca viata, nu suntem pustnici sau sociopati cu totii. Dar cum nimic nu e vesnic, de regula ajung la un final. Si asta provoaca suferinta. De aceea ar fi bine sa acceptam ideea de perenitate de la inceput si cel mai important, tot aceeasta idee sa ne faca sa ne bucuram de fiecare moment al relatiei. Sa traim clipa, cum ar veni.
Al doilea lucru sunt regretele. Suntem obisnuiti sa gandim cumva binar, adica sa percepem deciziile pe care le-am luat si le luam ca fiind o alegere intre una buna/una rea. Nu exista asa ceva, exista doar optiuni echivalente, fiecare cu avantaje si dezavantaje.
Ceea ce ai decis in viata te-a adus unde esti. E OK sa te uiti in trecut, dar doar ca sa inveti din el, e important sa revii in prezent.
Gata, ma opresc, prea multa seriozitate strica.😋
Nu cred că nu trebuie să ne pese de nimic, până la urmă așa cum zici, suntem ființe cu emoții, sentimente. Și e normal să fie așa.
Pe de altă parte, nu îmi place neapărat ideea asta de a te gândi la totul de la bun început ca având un final.
Sigur, totul se termină la un moment dat, dar cumva mi se pare că dacă pornești în orice chestie cu gândul la finalul chestiei respective, parcă stai cu drobul de sare deasupra capului… Sau mno, așa percep eu lucrurile acu, așa, la genunchiul broaștei.
Nici cu regretele nu sunt de acord. Am scris parcă pe fb cuiva – regretele și ce-ar-fi-fost-dacă-urile nu schimbă nimic și nu folosesc la nimic.
Să privești însă în urmă și să înveți ceva, despre tine sau despre cei din jur, da, asta e util.
Hai, gata cu seriozitatea, ce papucu meu! 😁
Bine, am venit si eu cu niste exemple din start…😂
Partea buna ca toate astea sunt valabile si pentru persoane, si pentru relatii si pentru lucruri, obiecte, din astea…tot ceea ce ne inchipuim ca aduce fericire. Aiurea, doar un moment de placere.
Daca incepi cu obiecte, e mult mai simplu, in plus, se resimte imediat si in bugetul familiei si spatiul disponibil in casa. 🤣
Primul antrenament serios l-am facut acu’ 5 ani, cand, intors de la pescuit, mi-a fost lene sa descarc masina. Dimineata, la sapte jumate, cand a sunat administratorul la usa sa ma anunte ca peste noapte au fost sparte cinci masini in parcare, printre care si a mea, am avut ocazia sa-mi testez zenitudinea si non atasamentul si compasiunea fata de semeni, luas-ar cuie de coparseu de banii castigati. 🤣
Pina la urma s-a dovedit ca lucrurile pot fi inlocuite, desi lanseta aia Gamakatsu Destrada Versatile Fine Tip e la fel de rara ca o anumita oaie pe care o cunoastem cu totii, iar studiind cu atentie regretele aferente, in prezent si viitor fac si voi face efortul de a cara toate cele din masina in boxa.
Hai, capul sus, peptul ‘nainte si vino si tu cu ceva mai vesel, altfel schimbi in curand denumirea blogului in “Clubul psihopatilor veseli” 😁
‘țar lansetele ale naibilor! 😂
Indiferență, da, cea mai bună reacție. Și e ok și să nu uiți și să nu ierți și în același timp să treci peste. Presupun că te afectează că nu ai avut parte de un fel de “closure” al relației. Ceva ca un mail, telefon, scrisoare ceva în care să zici una alta și apoi să închizi, blochezi și să lași relația în amintire, cu bune și cu rele.
Mmm… Nu chiar. Adică poate, până la un moment dat mi-aș fi dorit asta, o finalitate, poate niște lămuriri.
Dar analizând lucrurile pe măsură ce au trecut anii, am realizat că nimic din ce s-ar fi putut spune sau face nu ar fi putut să schimbe răul făcut, așa cum l-am perceput eu.
Și asta cu atât mai mult cu cât consider că cea mai infectă parte a comportamentului a fost vizavi de ai mei. Care chiar nu au greșit cu nimic.
Și again, nimic din ce ar fi putut spune sau face nu ar fi putut drege busuiocul ăla.
Apă pe sub pod 🤷♀️
Zic că ajută verbalizarea. Fiindcă atunci îți dai seama dacă omul ăla îți e prieten adevărat sau nu. Vezi cum reacționează.
Eu am trecut printr-o întâmplare cu o amică, că nu știu, prietenă nu am simțit-o niciodată. Mai degrabă, părea că se folosește de mine. Eram așa, un locșor în care se simțea calmă. Și am fost odată la un revelion împreună, și cu alții. La final, mă așteptam să plătesc consumația mai mult decât discutasem inițial, dar nicidecum cât era, de fapt. Unul din grup își comandase whisky în valoare de 500 lei sticla, mai multe sticle. Și normal, că trebuia să plătim toți. Ei, eu nu am fost de acord. A ținut să îmi zică că prietenul ei a observat ce consumație am avut eu. Așa că i-am zis că eu am plătit consumația mea la bar fiindcă ce era inclus în preț sau comandat la masă fusese băut de alții, așa își poate și omul ăla plăti alcoolul de 1500 lei. Plus că m-a amenințat că ar fi putut chema poliția, dar a ales să nu o facă. Ăsta a fost sfârșitul. Oricum, își critica toate prietenele la mine, nu mă îndoiesc că așa făcea și cu mine. Altădată, mă propusese pentru un job alături de ea, pe perioadă determinată și după câțiva ani, îmi zice că șefei ei ii plăcuse de mine, de ce nu am rămas? Păi nu am rămas că nimeni nu m-a rugat, probabil de mânuța ei. Nici eu nu am uitat, dar consider că am procedat corect. Deși îndoiala mă mai măcina uneori și mă întreb dacă într-adevăr oi fi procedat bine atunci. Acum, nu mă mai macină
Uite, în cazul de față chiar nu cred că ar fi ajutat la nimic verbalizarea.
Așa cum am scris mai sus, nimic din ce s-ar fi putut spune nu ar fi putut repara ruptura produsă.
Nu am nevoie de cuvinte ca să știu dacă un om îmi e prieten. Faptele spun mult mai mult decât toate vorbele din lume.
Cât despre situația ta, nu ai de ce să te îndoiești. Nu merită să te înconjori de astfel de oameni.
Da, uite că nu m-am gândit așa. Sunt situații în care știi, nu ai nevoie de altceva, adevărat. Dar poate oferă și ‘closure’ faptul că zici
Iulia, din pacate, cred ca tuturor ne e dat sa traim o dezamagire din asta, mare, cand vine vorba de prieteni si prietenii.
Am gustat-o si eu acum cativa ani cand am rupt cea mai veche prietenie. Ne stiam de la 18 ani. Am impartit amandoua si bune si mai putin bune. A plecat apoi in UK. S-a casatorit. A facut un copil. Eu, am plecat in Italia. Am invitat-o sa vina la mine in vacanta. Si-a platit doar avionul. De restul m-am ocupat eu. Am ramas surprinsa cand mi-a trimis lista de cumparaturi cu produse exclusiv “bio” pe care le consumau ei. Pentru ca ei mananca doar bio. M-am conformat. Am umplut frigiderul. I-am scos la cina in cele mai dragute restaurante din oras, i-am dus in locuri de amuzament, le-am rezervat sezlonguri pe plaja(nu vrei sa stii cat costa un sezlong/zi in zona de litoral, in Italia). Am facut totul cu drag si entuziasm pentru ei. Voiam sa se simta bine. Dupa cateva zile, frigiderul gol, nu tu de nici unele. Vin de la job rupta de oboseala. Nimic de mancare in casa. Terminase ei tot in ziua aia. Mi-a spus atat: “noi NE-AM luat un iaurt, vezi si tu ce mananci”. Exact asta luase: un iaurt! Pentru ei. Atat!(acesta a fost primul semnal ca ceva e putred) Apoi,dupa ani, intorsi in tara, si ei si eu, ani la rand se invitau la noi pentru Craciun, Anul Nou sau Pasti, indiferent ca eram acasa sau faceam cu alti prieteni, mereu ne cereau sa ii luam si pe ei(acum inteleg de ce nici familia lor nu voia sa faca sarbatorile impreuna cu ei). Si…ii luam. Veneau de fiecare data cu 2 doze de bere cu ghimbir: “noi ne-am adus de baut”. Evident, se manca, se bea… Pentru ca situatiile neplacute au fost nenumarate, acestea sunt doar cateva care mi-au ramas in gat: mi-au adus cadou, de Craciun, intr-un an, un bradut de 9 lei de a Lidl-uscat mort: “pune-i si tu niste apa, poate-si revine”, de un alt Craciun am primit 4 boabe de cacao “bio” intr-o cutiuta mica cat una de chibrituri(era BIO!). Am primit de ziua mea o punguta mica-mica cu 3 mostre de sampon, gel de dus si crema de la L’Occitane impreuna cu un cupon de 20% discount. Ma uit pe cupon: expirat din luna iunie a anului trecut. Acum, cum sa iti spun: eu consider ca duc o viata foarte misto ma rasfat cu ce vreau, cand vreau si nu astept cadouri din partea nimanui. Usa mea e deschisa tuturor prietenilor. La mine in casa se mananca bine, se bea bun si se rade mult. Insa, sa isi bata cineva joc de mine in felul asta inca nu se intamplase. Asa ca am pus mana pe telefon a doua zi si am sunat-o sa-i spun despre “cadoul” primit si despre cuponul expirat. Raspunsul ei sec: “oh, well…(exact asa, in engleza), doar nu te asteptai ca o mama cu un copil mic sa aiba timp sa umble dupa cadouri pentru tine!” Ala a fost momentul in care am clacat, i-am spus ce am avut de spus si am inchis. Am primit apoi mesaj din partea ei spunandu-mi ca EU sunt cea care isi alege prietenii dupa beneficiile obtinute de pe urma lor. Mesajul ala a fost confirmarea ca luasem una dintre cele mai bune decizii din viata mea. Stii cum se spune: nu poti pierde ceva ce nu ai avut niciodata. Da, ramane dezamagirea, insa nimc mai mult.
Fruntea sus!
PS: Laptopul il am pe limba engleza, de unde si lipsa diacriticelor. 🙂
Te înțeleg perfect. Aș fi putut să mă apuc și eu să dau mult mai multe detalii despre toți anii ăștia de relație… Dar nu consider că merită toată povestea mai multă atenție decât i-am acordat deja.
Vorbă veche, englezească: good riddance! 😁
Noi să fim sănătoase! 🤗
Calimara, scuze, dar am ras cu lacrimi…”prietenii” astia ai tai sunt de aia de pus in DEX ca definitie la “zgarcenie” 🤣🤣🤣
E numai o idee, nu stiu daca ar fi un motiv. Poate a asteptat un cadou mare la nunta, cel mai probabil bani, deci mai mult decät probabil au primit. Este ciudat ca exact dupa nunta s-au racit relatiile.
Te inteleg bine. Multi dintre noi au avut dezamägiri, pacat. Asa de frumos este cind stai de vorba si poti sa spui…mai tii minte…
Sa ne povestesti cum a fost la intilnire🌷
Oh, crede-mă, cadoul de la nuntă nu a fost deloc modest. Mama la chestii de genul ăsta tinde să fie de multe ori mult mai mână largă decât e cazul.
Iar în situația dată, cu atât mai mult cu cât a făcut totul cu drag și din suflet.
Părerea mea e că explicația e sacii-n căruță și apoi ura și la gară! Pentru că explicația asta se pliază mult mai bine pe tot ce știu eu din trecut și am ales să nu scriu 😉
Vă povestesc, cum naiba! În mai o să fie 😍
Iulia capul sus, cel mai fain ruj și un mare zâmbet. Așa sa mergi la reuniunea de la liceu!
E imposibil sa fii trecut/ă de 35 de ani și sa n-ai o fostă prietenie la activ. Faci doliul și mergi mai departe. Când apare indiferenta, doliul a fost făcut.
Și eu voi întâlni un specimen care a profitat de mine la întâlnirea mea de la facultate și voi face fix ce am scris in prima fraza 😉
Oh, cu siguranță voi avea un zâmbet cât casa, din simplul motiv că realmente mă bucur că o să am ocazia să îmi văd foștii colegi, pe care i-am văzut ultima oară când nu eram toți decât niște copii, acum adulți în toată firea ☺️
Distracție plăcută și ție la întâlnirea de la facultate și poate treci pe aici să ne spui cum a fost 🤗
Si eu ma bucur sa-i revăd pe mulți alții pe care chiar nu i-am mai văzut de 20 de ani.
Reuniunea mea e in Iunie, o sa raportez după, dar mai trec pe aici până atunci 🙂
Mbun, facem deci în vară postare de raportat de la reuniuni 🥰
Ps: musai să mai treci! ❤️
Chiche cum zice francezul meu. Adică provocare pt postare despre reuniunile de clasa!
Facem! 🤝
O situație neplăcută. Alături de părinții tăi, ai văzut in prietena ta anumite calități, care nu prea erau. Sunt oameni care iși urmaresc, sub umbrela prieteniei, foarte clar obiectivele.
Eu am multe cunostinte care mă consideră prietena lor.
In schimb, eu am puțini prieteni, pentru ca prietenie=așteptări= dezamăgire.
La mine, incheiere fară verbalizare, nu merge.
Mă exprim mai bine oral decat in scris. In traducere liberă, vorbesc mult.😀
Pfff… Să știi că nici eu nu-s cea mai tăcută ființă 😂
Dar uneori mi se pare că vorbele sunt de prisos, pentru că nu schimbă nimic 🤷♀️
Sis, câte povești d’astea am la activ, că eu am și 56 de ani. Dar cumva, nu știu cum, am reușit să înțeleg că oamenii sunt diferiți și că percepția noastră asupra lor poate fi subiectivă, eronată. Și atunci i-am luat fix așa cum sunt ei. Însă am fost tot timpul atentă asupra efectului lor în viața mea. Și când s-a umplut paharul, m-am retras discret. Nu am stat să-mi pierd timp și energie despicând firul în patru. Am rupt relații nu numai de prietenie, am rupt relații de rudenie. Mamei mele i-a fost greu să înțeleagă, dar când a reușit să facă asta, discuțiile mele cu ea au fost mult mai destinse pe subiectul ăsta. Că ea era genul cu ce zice lumea, că suntem rude, că nu se face așa. Oamenii vin și pleacă din viața noastră cu un scop. Ce-i drept, către bătrânețe, vine o detașare de unele lucruri sau persoane. În tinerețe era o aglomerație în jurul nostru pe care acum nu aș mai fi dispusă să o suport.😁 Dar există și reversul medaliei. Prietenii dobândite recent, la bătrânețe. Băi, ce mișto sunt! Cu câtă relaxare ne bucurăm unii de ceilalți, cu câtă seninătate putem să spunem lucrurilor pe nume. Putem să fim autentici. Ceea ce îți recomand. Să fii tu, să fii autentică la întâlnire. Nu face scenarii de cum să te comporți. Azi, la ședința CL, mă întreba un cetățean cum și ce voi spune acolo. I-am răspuns că habar nu am, o să văd fix la momentul ăla.
Vrem poză cu tine dar mai ales cu Fritz cel rău.😁
Să știi că ai multă dreptate. Până la un punct, aveam impresia că de la o anumită vârsta încolo nu mai poți lega prietenii.
Pentru că deja fiecare are fixuri și tabieturi și e greu să găsești oameni care să ți le accepte și pe care să îi accepți la rândul tău așa cum sunt.
Dar… Wow, ce relații mișto am descoperit la vârsta asta! 😍
Și da, odată cu vârsta începi să devii mult mai selectiv și mai puțin implicat, dacă nu e cazul. Și zău ca e mișto așa! 🤗
Am vazut un reportaj nu de mult in care un psiholog spunea ca o prietenie pierduta (disparitia unuia dintre prieteni, certurile care duc la despartire, distantarea unuia dintre prieteni) are un impact foarte puternic asupra noastra, comparabil cu un divort.
Trebuie sa recunosc ca doamna respectiva are dreptate. Am avut si eu o “prietena” sau asa am crezut eu ca imi era prietena. Intai am remarcat anumite lucruri la ea (dupa 10 ani) care nu mi-au picat bine. Pleci intr-o vacanta impreuna si ramai singura. Ca ea are “ceva” de facut. Apoi am vazut un episod in care a fost asa de rasista cu o persoana de culoare iar mie mi-a crapat obrazul de rusine pentru ca omul a vazut miscarea ei.
Au fost vremuri in care am ajutat-o foarte mult. La un moment dat a inceput o relatie cu un cetatean strain. Se desparteau, se impacau. Omul a venit in vacanta apoi in România cu un prieten. I s-a parut cam trist sa se plimbe ca burlacul prin vacanta, asa ca s-a impacat din nou cu amica mea. La cererea lor le-am fost ghid celor 3, pentru 2 zile prin Bucuresti. Eu am ramas si apoi casatorit cu prietenul pretenului ei, ei s-au despartit. A incerct sa imi puna bete in roata si sa ma desparta de viitorul sot, mi-a spus ca ea trebuia sa se casatoreasca pentru ca ea are experienta la barbati, nu eu. Apoi si-a facut un alt prieten care locuia la numai 10 km de fostul. Long story short, a facut niste chestii pe care un om normal nu le-ar fi facut (hartuirea fostului si a familiei lui). Multa vreme fostul ei iubit a crezut ca eu am stiut de planul ei. Nu, nu am stiut si pentru ca am avut curajul sa ii spun ei in fata ca a gresit, nu mi-a mai vorbit de atunci, intre timp 14 ani. Am suferit ca proasta pentru ceva ce nu s-a meritat. Intre timp cred mi-a trecut, dar cel mai tare ma bucur ca locuim in tari diferite si sansele de a ne vedea sunt practic minime.
Stiu ca intre timp atat ea cat si fostul ei iubit s-au casatorit, fiecare cu altcineva.
Da, categoric e așa – de despărțiri zic. Te afectează. Mai ales prieteniile alea din tinerețe, despre care crezi că vor dura pentu totdeauna.
Unele rezistă. Unele nu. Și doare, sigur că doare.
Noi locuim în același oraș între timp și tot nu ne-am mai văzut de cel puțin 10 ani. Și nu simt că am pierdut nimic. Dimpotrivă. Cum ziceam în alt comentariu: good riddance! Ducă-se! Nu avem nevoie de așa ceva în viețile noastre! ❤️
Auzi, fată! tăti ca tăti da ce ai cu Vășcăuți?? Adică folosești destul de des “oleacă” și Vășcăuți ar fi cumva locu’ unde ș-o înțărcat dracu’ copchii. Cu preteniile e complicat csf ncsf pățăști.
Mno, iertare, dară… S-o fi greșit… Era mai bine dacă ziceam Cuca Măcăii? 😁 Că rectific mintenaș, dacă e!
Faci cum vrei și ce vrei ești șăfă la tine pe tarla.
Știi, Cuca e pe la Vâlcea și te spun lu’ toarșu’ MV că i-ai atentat parohia😜
Am scăpat articolul ăsta, dar am ceva de comentat mai tarziu😘