Deși am promis că nu transform locul ăsta într-unul de culinăreală, pentru că mulți dintre voi m-ați întrebat (aiurea, m-au întrebat 2 persoane, da’ așa am auzit eu că se zice în lumea bună a interneților 😂), vă las mai jos rețeta celor mai bune ouă umplute. Ever.
Inițial voiam să fac o ditai introducerea, dar pentru că mi-am dat seama că pe mine mă scot din minți rețetele alea pentru care trebuie să derulezi pagina 15 minute, începem mai întâi cu rețeta și lăsăm povestea pentru la urmă, dacă o să mai aveți chef.
Deci, fără deci, rețetă de ouă umplute:
Pentru 10 ouă întregi, respectiv 20 de jumătăți umplute, eu folosesc următoarele cantități:
10 ouă fierte tari
500 de grame de carne, preferabil de porc și musai un pic grăsuță, adică ceafă sau fleică. Nu folosiți carne slabă, gen cotlet fără fir de grăsime, că o să iasă seci (eu am cam dat-o în bară tura asta), și nici carne excesiv de grasă, gen piept, că o să fie grețoase.
Foi de dafin, vreo 2-3
Piper boabe
Sare
Apoi, pentru crearea umpluturii:
Sare, piper
Muștar
O lingură zdravănă de maioneză de casă
Atenție! Din cantitatea asta de carne o să vă iasă mai multă umplutură decât vă trebuie pentru cele 20 de ouă umplute, DAR: vă promit eu că o să o mâncați pe pită prăjită până n-o să mai puteți!
Preparare:
Carnea se pune la fiert, împreună cu un strop de sare, foile de dafin și boabele de piper. Și se lasă la fiert până o găsesc dracii. Trebuie să fie fiartă binebinebine de tot, pentru că urmează să fie pasată.
Rețeta zice că trebuie să o dai prin mașina de tocat de 2 ori, dar pentru că ne-a ajutat Bunuțu să trăim în epoca tehnologiei, vom folosi cu încredere un blender (nu vertical, că nu merge cu ăla).
După ce s-a fiert carnea binebinebine, o scoatem din apa în care s-a gătit – pe care apă NU o aruncăm, că vom avea nevoie de un picuț din ea – și o lăsăm la răcit.
Cât se răcește carnea, curățăm ouăle, le tăiem în jumătate și le scoatem gălbenușurile.
Pe care le amestecăm cu carnea răcită, în blender (sau la mașina de tocat, dacă n-aveți blender), până devine totul o pastă foarte foarte fină.
În acest scop – al creării unei paste cât mai fine – vom folosi câteva linguri din apa în care a fiert carnea. În funcție de câtă carne și câte ouă decideți să folosiți și de cât de generoase sunt gălbenușurile, veți avea nevoie de mai multă sau mai puțină zeamă pentru a obține textura și consistența dorită.
Pe cât posibil, când puneți zeamă (pe care o adăugați treptat, da? Câte o lingură – două odată, nu pe toată deodată, că nu suntem sălbatici și nici nu va fi nevoie de toată!), încercați să pescuiți și din boabele de piper, să ajungă și câteva dintre ele în compoziție.
Când ați obținut o pastă suficient de fină, cu o textură similară cu cea a unui pateu – trebuie să o poți „modela” cu o lingură sau un cuțit, să poți umple oole cu ea, dar nu trebuie să curgă – adăugați muștarul, potriviți de sare, dacă e cazul, plus lingura generoasă de maioneză.
Procedați apoi la umplerea oolelor. Eu le umplu generos de tot, adică pun umplutură suficientă încât să recreez practic forma de ou, din jumătatea de albuș plus umplutura adăugată deasupra.
La final, eu nu le ornez cu maioneză d-aia cu moț, eventual plasată cu poșul, ci le fac mai degrabă un fel de sos mai light.
Adică fac o maioneză dintr-un ou întreg, 100 ml de ulei, sare, piper, o linguriță de muștar, o linguriță de zeamă de lămâie. Bag blenderul vertical în toată treaba asta, iar la urmă adaug peste o linguroaie zdravănă de iaurt.
Sosul nu va fi bățos, ca maioneza clasică, ci mai degrabă fluid, astfel încât să poată fi turnat peste ouă, să le învăluie într-un mod plăcut papilelor.
Cam asta ar fi. Dacă le faceți, musai să îmi povestiți!
Și acu să trecem la poveste, dacă mai aveți chef și răbdare. Dacă nu, tot e ok, las asta aici pentru sufletul meu.
Rețeta asta este singurul mod în care s-au făcut vreodată la noi în casă ouăle umplute. Și singurul care avea răbdare să facă rețeta asta era bunicul meu, Buiu.
De altfel, nici nu se făceau aceste ouă decât de 2 sau maaaaaaaxim 3 ori pe an: de Sfântul Ștefan (pe bunicul meu îl chema Ștefan), de Revelion și poaaaaate de Paști, dacă aveam noroc. De obicei, nu prea aveam :))
Și pentru că bunică-mea n-a excelat niciodată la capitolul răbdare și migăleală, dar și pentru că rețeta era provenită în familie pe filiera bunicului, el era cel însărcinat cu crearea acestui curcubeu pe cerul gurii.
Inițial am vrut să scriu rețeta asta mult mai pe scurt, în comentariile la postarea de ieri. Dar apoi am dat pe facebook peste postarea asta, al lui Alex Zamfir*:

Și am scris și eu amintirea mea (o las aici exact așa cum am scris-o ieri):
O amintire care nici măcar nu e conștientă, e doar o poză alb-negru, undeva, într-un album din ăla chinezesc, cu coperți parcă “tapițate”: când m-au adus de la maternitate, bunicul a așteptat pe toată lumea cu masa pusă frumos, în sufrageria “bună”, aia unde nu se intra decât la sărbători.
Și în capul mesei era pus tacâm complet, iar pe farfurie era pus un biberon.
Mi s-a părut așa, o coincidență tare frumoasă, că am dat peste ceva legat de bunici într-o zi în care eu chiar mă gândisem mult la al meu.
Nu mai știu câți ani sunt de când a plecat bunicul. Pot să fie la fel de bine 8 sau 12. Nu știu și nu-mi pasă. Tot ce știu e că mi-e dor de el și de fiecare dată când fac ouăle astea umplute, oricât de bizar ar putea să sune, îmi amintesc de el.
Așa că mi-am zis că trebuie să las rețeta asta scrisă undeva, ca Buiu al meu să știe că nu o s-o uit niciodată și că mă gândesc la el. Și dacă vreodată o să mă senilizez de tot și n-o să mai știu de mine, măcar undeva, într-un colț prăfuit de internet, vor rămâne câteva vorbe – infinit prea puține – despre Buiu și nepoata lui.
Ei au fost bunicii mei, Buia și Buiu. Singurii bunici pe care i-am cunoscut. Știu că nu e cea mai reușită poză, dar nu contează.

*Dacă nu știți cine e Alex Zamfir, dar sunteți curioși, îl găsiți aici, aici și aici. N-am nici o treabă cu omul, în afară de faptul că îmi e tare simpatic din ce scrie pe net și cred că jocurile create de el sunt unele dintre cele mai faine posibil.
Poftă bună la ouă umplute!

Ce frumos! M-ai transportat imediat în copilărie, când umblam desculțe prin curți și ne foloseam imaginația să ne jucăm. Mulțumesc
Mă bucur! 🤗
Îmi amintesc că ai mei aveau niște prieteni la Orșova, înainte de a se muta orașul din cauza barajului (da, sunt o antichitate). Când am fost la ei cu ocazia unei aniversări, unguroaica bătrână, mama doamnei, a facut un platou cu ouă de biblică umplute. Erau atât de fumoase! Ciupercuțe, rățuște și broscuțe, realizzate cu bucăți de ardei roșu, frunzulițe de nuștiuce și boabe de piper. Mă durea sufletul când vedeam atâta frumusețe transportată in farfurii și distrusă prin îngurgitare.
Ce fain! 😍
Ete vezi, de-aia nu îmi bat eu capul cu plating-uri complicate – că apoi mi-ar fi milă de munca mea 😁
Când ai început „Pentru 10 ouă întregi (…) eu folosesc următoarele cantități:” mă așteptam să urmeze: 8 ouă mari (și vreo două să le scoți eventual din pălărie). 🤷🏼♂️
Mersi de rețetă. O să o fsc cândva, într-un viitor incert.
Amintire cu bunicii? E simplu. Până să intru la școală vara, o petreceam la bunicii din partea tatălui.
Tataia (nu am zis nici unuia „buni”) avea obiceiul să ne trezească (pe mine și pe sor-mea) cu noaptea în cap, când abia se ițea soarele (ce sălbatic!) să ne îmbrace bine și să ne suie în cotiga la care era deja înhămat măgarul (avea și cal, dar pentru operatiunea asta îl folosea pe ăla micul).
După ce se asigura că stăm bine, îi dădea bice cu destinația bostană, care nu era foarte departe.
Ajungeam acolo și incepea să ne arate ce pepeni (harbuji, lubenițe) să rupem, că de cărat la cotigă e evident că nu puteam.
După ce alegea câteva zeci și noi terminam de rupt, îi urca pe toti (mai puțin unul) în cotigă.
Își scotea briceagul (care nu-i lipsea niciodată din buzunar) și îl decupa pe cel rămas, dându-ni-le să-l mâncăm.
Ne întorceam acasă, scotea o bucată de brânză (în privirile nemulțumite ale lu’ mamaia), o tăia, o punea pe un fund mare lângă alți doi trei pepeni tăiați și ne lăsa să mâncăm.
Prânzul era același. Și povestea se repeta la fiecare câteva zile, până când nu mai rămâneau pepeni în bostană și brânză în putină.
Ce faină amintire! 🙂
Bunicii sunt magici!
Mie imi plac ouale umplute. Ai mei insa nu mananca. Poate domnul sot cu putin noroc.
Cat despre bunic, bunicul din partea tatalui a fost un om cum rar intalnesti. A fost preferatul meu si daca imi aleg prieteni / prietene, toti trebuie sa aibe ceva din bunicul meu. Inteligenta si bunatatea la un standard atat de ridicat, rar sa intalnesti.
Poate testezi varianta asta, cine știe de unde apar fanii? 😄
Ce fain că ai și tu o amintire așa frumoasă despre bunicul tău! ❤️
🤗🤗
Si pentru rețeta, si pentru poveste.
Amintirea cea mai pregnantă privind bunicul din partea tatălui e cum aranja grădina, cu straturile de legume trasate cu ața, cu țevile pentru udat montate primăvara si strânse iarna, depozitate sub strașina bucătăriei de vară si a cămării de lemne, cu legumele puse la păstrare in ladite cu nisip…
Si, cum astăzi ar fi catalogat automat ca un workaholic, cum înșiram mărgele de ceramica pe capetele rezistentelor pe care le făcea acasă pentru nu’s ce mica întreprindere locala, era plătit cred ca cu un leu la 10 rezistente. Sau 100, nu mai îmi aduc aminte. 🤔
Când am mai crescut, am avansat, am avut voie sa bobinez singur rezistentele. 🤣
❤️
Mda, reteta asta cred ca merita încercată. Eu știam rețetele alea sinistre,oua umplute cu pateu
sau maioneză 🤢. Dar reteta asta, hmm…🤔
Nope, nu, nein, sub nici o formă cu pateu!!! Brrr, crimă împotriva umanității!!!