Dialoguri matinale #3 care au avut loc la ceas de seară…

… iar titlul ar fi trebuit să fie mai degrabă „Cum ne-a trolat copilul o seară întreagă”.

Scurt preambul explicativ: noi avem niște prieteni care au o fetiță, Emma, care e colegă de grădi cu fiul din dotare. Între Eric și Emma există o relație de tip „dragoste cu năbădăi”. Acum sunt cei mai buni prieteni, și-s în stare să-și dea unul altuia cămașa de pe ei, acu se iau la harță din te miri ce și-s în stare să se bată ca chiorii.

Aseară, dacă tot urmau să se aprindă feștilele festive în Brașov, am zis să fim și noi „în rândul lumii”, adică să facem ce face toată lumea când se aprind luminile – să ne înghesuim în oraș, să le vedem. Dar pentru că era clar că în oraș va fi jihad, am decis să facem așa: îi luăm și pe prietenii noștri, cu toți copiii lor din dotare (că ei au unul în plus), ne îndesăm cu toții în mașină și, bazându-ne pe faptul că traficul se va mișca în ritm de melc, vom trage o tură de centru cu mașina, timp în care odraslele vor avea ocazia să admire pe îndelete luminițe, brad și alte alea.

Bun. Zis, făcut. Ne prezentăm acasă la prietenii noștri, îndesăm în mașină 4 adulți și 3 copii. Cât meștereau soții la montat scăunele și scoici, se trezește fi-miu: Mi-e fuameeeee! Vriau ceva de mâncaaaareeee! (asta deși terminase de mâncat cu nici 10 minute înainte să plecăm de acasă). O rog pe prietena mea să caute ceva de ronțăit prin casă. Sapă femeia, găsește niște pufuleți, pentru că da, suntem niște mame denaturate și le dăm pufuleți copiilor.

Între timp reușim să instalăm pe toată lumea, ne facem comozi, pornim.

Emma: Bobiiiț, deschizi te rog punga de pufuleți?

Eric: E, da, pufuleții nici nu sunt mâncare! Eu vreau mâncare!

Emma: Bine, atunci lasă că îi mănânc eu!

Eric: Ba nu ba nu ba nuuuuu! Dă-mi pufuleeeeeeți!

Le deschid punga cu pufuleți (că eu eram între ei în mașină), se înfig amândoi cu ghearele în ea de ziceai că-i ultima masă de care o să aibă parte. Plecăm spre Brașov. În mașină cântă muzica, e cald și bine, plozii mari se îndoapă cu pufuleți, plodul mic (frățiorul Emmei) doarme cu clăbuci, adulții stau de vorbă, all’s well in the world.

Emma: Friiiiiitz, vriau să cânte cu jingle bells! Te roooooog, faci să cânte cu jingle bells?

Mama Emmei și cu mine: Daaa, Jingle bells! Ieeeei!

Eric: E, da! Mie nici nu-mi place cu jingle bells! Jingle bells e o prostie!

Se votează democratic și se pune Jingle bells. După care, muzica începe să intre aleatoriu, mai cu un Rudolph, the red nosed reindeer, mai cu aia, mai cu ailaltă, evident, pe teme crăciunistice. La un moment dat, începe White Christmas, parcă.

Emma: Friiiiitz, poți să schimbi te rog muzica asta, că nu e veselă și mie îmi place muzica veselă!

Eric: E, da! Muzica veselă nu e bună! Mie îmi place să nu fie veselă! Na!

Emma: Mie îmi place! Pe mine mă face fericită muzica veselă și turta dulce! Abia aștept să luăm turtă dulce!

Eu: Emma, îmi pare rău, dar astăzi nu o să oprim la turtă dulce, astăzi doar facem o tură cu mașina și admirăm decorațiunile.

Emma dă să protesteze, dar între timp se schimbă melodia, așa că trecem și peste tragedia muzicii vesele sau ne-vesele și a luatului sau ne-luatului de turtă dulce, intrăm în Brașov, încep să apară luminițele decorative.

Emma: Uaaaa, uiteeee, ce beculețe frumoase!

Eu: Daaaa, ce drăguuuț! Uite, Eric, vezi ce frumoase sunt?

Eric: E, da! Sunt numai niște beculețe, ce mare lucru! Am mai văzut beculețe!

Emma: Dar Eric, sunt beculețe de Crăciun, că vine Crăciunul și iarna e anotimpul meu cel mai preferat și abia aștept să ajungem acolo, la bradul cel mare și să luăm o turtă dulce, uraaa!

Eric: Ba n-o să luăm nici o turtă dulce, că e seară și seara nu primim dulciuri, că ne agită!

Emma: Badabada, o să luăm o turtă dulce, una miiiică de tot, nu-i așa, mami?

Mama Emmei: Nu, pisicuță, îmi pare rău, dar astăzi nu o să luăm turtă dulce, astăzi am venit numai să ne plimbăm cu mașina și nu vom opri mașina.

Emma: Badabada, trebuie să luăm o turtă dulce! Friiiiitz, taaaatiiii, vă rooooog, nu-i așa că o să luăm o turtă dulce?

Tatăl Emmei: Nu, astăzi nu oprim, că nici nu avem unde să parcăm, este foarte aglomerat, venim în altă zi, ok?

Emma dă să mai protesteze un pic, dar între timp avansasem prin oraș și au mai apărut și alte decorațiuni, iar cum un copil de 5 ani are capacitatea de concentrare a unui șurub, a văzut ceva strălucitor și a uitat pe moment de turta dulce. Admirăm cu toții decorațiunile din parcul central.

Eu: Uuuuiteeee, ce frumos, au pus o sanie, cred că e sania lui Moș Crăciun!

Eric: Pfff, am mai văzut sănii, ce mare lucru?

Emma: Ești un urâcios și mie îmi place sania și abia aștept să luăm o turtă dulce!

Eric: Ba n-o să luăm nici o turtă dulce, tu nu înțelegi? Mami, spune-i că nu luăm nici o turtă dulce!

Eu: Da, Emma, îmi pare rău, dar în seara asta nu oprim să luăm turtă dulce!

Emma: Badabadabada! Că mie îmi place așa mult turta dulceeeeee!

Ajungem în zona Pieței Sfatului, traficul se mișcă cu aproximativ 5 km la oră, așa că avem ocazia să admirăm în voie luminițele și bradul.

Emma, mama Emmei și cu mine, în cor: Uuuuiteeeee, bradul cel mare! Ce frumos e! Uaaaa!

Eric: E, da! E pur și simplu un brad! Am mai văzut brazi!

Continuăm deplasarea, urcăm până în Piața Unirii din Schei, mai trăncănim despre una-alta, muzica zurgălăiește din boxe, toate bune. Când ne apropiem din nou de Piața Sfatului…

Emma: Uraaa, acum o să mergem să luăm o turtă dulceeeee!

Eric: Nu, nu, nu și nu! Nu luăm nici o turtă dulce!

Emma (dă să bâzâie): Ba daaaa! Turta dulce e așa delicioasă!

Mama Emmei: E ok, Emma, o să venim într-una din zilele următoare să luăm, pentru că acum încă nu s-au deschis căsuțele cu turtă dulce, astăzi doar s-au aprins luminile, așa că oricum nu aveam cum de unde să luăm turtă dulce!

(da, suntem genul ăla de părinți, care uneori își mai trombonesc copiii ca să scape de o criză de bâzdâci)

Furtuna provocată de turta dulce pare să se liniștească, am terminat tura de centru, ne îndreptăm spre casă. În mașină s-a lăsat o relativă liniște. Drumul până acasă la prietenii noștri se derulează fără alte evenimente notabile. Ajungem acolo, descărcăm din mașină toți copiii și adulții care nu țin de familia noastră, demontăm scăunele și scoici, tragem, împingem, dă-mi aia, unde-i ailaltă, aia e a voastră sau a noastră, nfine, un mic balamuc.

E deja destul de târziu, așa că fiul dă semne clare de somn. Îmi cere geaca mea, să se acopere cu ea (nu că în mașină n-ar fi fost 20 de grade, dar na). Apoi îmi cere geaca lui, să o folosească pe post de pernuță. Mă execut. Se face confortabil în scăunel, ia Oaia de pluș în brațe mai bine, bagă degetul în gură și, înainte să închidă ochii, mai adaugă, încruntat și pe un ton țăfnos:

Și să știi că mi-a și plăcut la plimbare, na!

După care pică lat.