idei și păreri în limita stocului disponibil
Vineri 13 … e azi. În caz că nu v-a venit până la ora asta nici o notificare pe telefon și n-ați apucat să citiți pe fb sau să vedeți pe instagram sau pe mai știu eu unde mai bântuiți voi, vă spune sora voastră: azi e vineri, 13 și cică e nasoală treaba.
Nu știu exact de ce, cum și în ce fel ar trebui să fie nasoleala asta și mi-e prea lene să caut acum pe gugle, dar dacă toată lumea zice că vineri 13 e nasol, apoi așa o fi, cine sunt io să contrazic lumea?
Și nu pot să nu mă întreb: CUM? Cum e posibil așa ceva? Cum pot oamenii ăia să fie empatici, să nu judece și să nu arunce cu rahat? Ce clic se întâmplă în capul lor, care le permite să facă uz de umanitate, chiar și atunci când exprimă o simplă părere, sub protecția anonimatului, pe internet?
Și, mai ales, nu pot să nu mă întreb ce e defect în noi?
Buuuun. Mă internez eu așadar, nu înainte de a anunța, evident, la corporație, că voi lipsi de pe plantație din motive medicale. Trece o zi de spitalizare, trec două. Și încep telefoanele. Prin care pi*da de la HR (și veți înțelege în curând de ce am ales acest apelativ deloc demn de o doamnă ce mă aflu) începe să mă ia la întrebări legate de concediul medical.
Adică, cum ar veni, să fac bine să produc concediul ăla, că nu merge așa, să lipsim cum ni se năzare, sub „pretexte” medicale. În primă fază, am fost așa năucită, încât nici măcar n-am putut să mă enervez. Am fost pur și simplu foarte politicoasă și i-am explicat că nu am primit încă concediul medical, deoarece sunt în continuare internată și nu se știe exact cât voi mai sta acolo. S-a decretat mulțumită pentru moment.
Ajungi în bucătărie, te uiți ca vaca, că nu mai știi neam ce dracu cauți acolo. Te apuci să ronțăi niște alune, dacă tot te-ai împiedicat de ele. Apoi bei un pahar de apă, cică hidratarea e bună (și) la creer.
Copilul: – Mami, mi-e sete! Eu: – Adu sticluța, să îți pun niște apă. El: […]
Concret – ce fac eu azi? Decid că nu știe ce vrea să mănânce și îl las în boii lui până îi va veni vreo idee de hrană pe care ar dori să o îndoape? Păi nu e bine, că e posibil să rămână nemâncat, deci stricăm copilul.
Și apoi, dacă îi vine vreo idee, ce fac? Mă execut bătând din călcâie întru mulțumirea micului dictator? Nu e bine, că se învață că mă-sa n-are altă treabă decât să îi stea la dispoziție oricând și oricum. Stricăm copilul și imaginea lui despre lume și rolul femeilor în societate.
Îi fac de mâncare ce-mi trece mie prin tărtăcuță? Iar nu-i bine, că-i răpesc independența. Deci stricăm copilul.
Zilele trecute scriam cum am reușit să mă plimb prin lume încălțată în papuci de casă roz, cu șosete cu reni și Moși Crăciuni și îmbrăcată-n treningul în care stau în casă.
Și a fost un comentariu pe facebook care mi-a atras cumva atenția. Era o doamnă sau domnișoară acolo, care spunea ceva de genul – parafrazez – că i se pare că trebuie să mă iubesc tare mult, de am curaj să fac una ca asta, să ies în lume așa, fără să îmi pese ce spune sau ce crede lumea.
Pe moment, nu am dat prea mare atenție chestiei ăsteia, dar cumva, o zi sau două mai târziu, mi-a revenit în minte. Și mi-am luat câteva clipe să mă gândesc dacă oare chiar așa o fi. Dacă așa a fost mereu sau dacă e o chestie mai recentă. Și am tras niște concluzii.
Cum zicea cineva pe net, pe undeva, la un moment dat, chiușorul era cea mai scurtă cale să rămâi păgubit de vreun deget-două sau, eventual, de vreun ochi, dacă erai mai ghinionist. Dar mna, eram copii în anii ’80, prea multe opțiuni de „entertainment” nu aveam. Și, subliniez încă o dată – eram copii, da?
După care am crescut și am ajuns la vârsta la care IQ-ul ar trebui, teoretic, să ne depășească numărul de la pantof. Așa că, nici pe mine, nici pe cei din jurul meu, nu ne mai amuză niște chestii care bubuie, pur și simplu, ziua în amiaza mare. Efectiv, mie uneia nu mi se pare absolut nimic spectaculos, amuzant ori sărbătoresc să aud o mizerie pocnind la doi metri de mine și să simt miros de sulf. Posibil să fiu tâmpită și să nu înțeleg io distracția, mai știi?
Azi am decis să vă fac cunoștință un pic mai bine cu nebuna din spatele vorbelor pe care le citiți aici, așa că, iată: complet aleatorii și fără vreo ordine anume, 50 de chestii despre mine.
Am scris la un moment dat pe blog la Mihai că, dintre toate lucrurile pe care le-am învățat în școală, singurul care chiar mi-a folosit la ceva la modul cel mai practic au fost limbile străine. Pentru că iată, am ajuns să trăiesc din aceste cunoștințe. Însă drumul până aici nu a fost nici scurt, nici ușor. Și o să vă povestesc mintenaș cam cum au stat lucrurile.
Am tot vrut să vă povestesc, dar cumva cred că încă nu am reușit să îmi revin din uluiala norocului care a dat peste mine săptămâna trecută. Iar norocul ăsta a fost, nici mai mult, nici mai puțin, decât faptul că am rămas singură acasă timp de patru, dada, 4 (patru) zile întregi. Bine, prin singură se va înțelege cu câinii și pisica. Dar fără alte ființe umane în jur. Pentru prima dată în patru ani și ceva de când există fiul nostru copilul pe lumea asta, a fost plecat undeva fără mine, numai cu tatăl lui. Și asta nu numai preț de câteva ore sau o zi, ci timp de patru zile întregi-întreguțe!
Mămikile sunt de mai multe categorii – alea care scriu miau ca pisica, dar au impresia că nu contează gramatica și exprimarea, „k ce kontează… se intzeleghe k am vrut să skriu, da?????” Apoi sunt alea care știu să scrie relativ corect, ba chiar fac diferența între care și pe care sau știu pluralul corect al cuvântului succes. Eh, indiferent din care categorie fac parte, mămikile se coalizează numai cu specimene de aceeași teapă. Specimene care pun la îndoială ceea ce le spune pediatrul și optează să se informeze de pe feisbuc, specimene care își tratează copiii exclusiv cu uleiuri esențiale în loc să îi ducă la medic, specimene care le zic de deochi la copii când ăia fac convulsii sau nu îi scot afară din casă în primele 40 de zile, ca să nu îi tragă curentul. Și multe altele, din același registru.
Copilul urma să plece de acasă pentru 4 zile, împreună cu tatăl lui și împreună cu o fetiță plus tatăl aferent ei.
Excursia, planificată de mult și foarte așteptată. Toate bune și frumoase până în dimineața plecării. Când s-a dezlănțuit jihadul lacrimilor și jelaniei. Copilul nu mai voia neam să plece de acasă fără mă-sa.
Se trezește copilul de dimineață, de data asta fără a necesita asistență la trezire din partea părinților săi.
Coboară, se întâlnește cu tac-su.
Că tot a fost ieri zi cu Moș și cadouri și d-astea, m-am gândit să vă fac și eu astăzi un mic cadou și să vă ofer un interviu cu un domn aflat în floarea vârstei și în cea mai bună formă a vieții sale (ce, rotund e o formă, da?).
Așadar, azi vă ofer ocazia unică de a arunca o privire prin cotloanele minții lui Mihai Vasilescu – omul, bloggerul, legenda!
Și în timp ce prin cap mi se derulau cele mai apocaliptice și negre scenarii, intru înapoi în casă, cu gândul să îl sun pe Fritz, să lase dracului și plimbare și tot și să vină urgent acasă, că am pierdut cătzaua. Pun mâna pe telefon, stau cu inima cât un purice anemic, că de multe ori ăsta n-are semnal prin pădure pe unde bântuie cu câinii… Sună… O dată, de două ori… Într-un târziu îmi răspunde…
Ieri mi-am dat seama, așa, pe la ora prânzului, că nu stăm prea bine la capitolul pâine. Firește, că doar orice om organizat rămâne fără d-astea gen pâine, țigări fix când e zi liberă…
Am stat oleacă în bucătărie, m-am scărpinat sub scufie, am analizat cam ce opțiuni aș avea. Pâine la benzinărie sigur nu găseam, așa că am făcut un inventar rapid și am decis să trântesc și mai rapid o pâine. Unde rapid era un aspect destul de esențial, din motive de copil care stă el bine la multe capitole, dar la ăla cu răbdarea mai are de lucru.
Așa că am făcut „pâinea puturosului”…
Le deschid punga cu pufuleți (că eu eram între ei în mașină), se înfig amândoi cu ghearele în ea de ziceai că-i ultima masă de care o să aibă parte. Plecăm spre Brașov. În mașină cântă muzica, e cald și bine, plozii mari se îndoapă cu pufuleți, plodul mic (frățiorul Emmei) doarme cu clăbuci, adulții stau de vorbă, all’s well in the world.
Iulia